Cine ești tu?

Este întrebarea pe care Isaac i-o pune lui Iacov, atunci când acesta s-a dat drept Esau care a venit să-i aducă tatălui mâncarea cerută.

Iacov și Esau au fost gemenii cu care Dumnezeu a binecuvântat familia lui Isaac și a Rebecăi. Încă înainte de-a se naște cei doi se cotonogeau în pântecele Rebecăi fapt ce a determinat-o pe aceasta să-l întrebe pe Dumnezeu: de ce se întâmplă acest lucru? „Domnul i‑a răspuns: „Două neamuri sunt în pântecul tău și două popoare născute din tine se vor despărți. Unul va fi mai puternic decât celălalt și cel mai mare îi va sluji celui mai tânăr.“” (‭‭Geneza‬ ‭25:23‬ ‭NTR‬‬)

Conflictul dintre cei doi a continuat și la nașterea lor. Primul s-a născut Esau, dar Iacov nu s-a lăsat mai prejos…l-a apucat pe fratele său de călcâi, probabil supărat că nu iese el primul în lume.Băieții au crescut și erau foarte diferiți. Esau era un bărbat păros cu părul roșu, care a devenit un vânător iscusit  și era preferatul tatălui. Iacov era un bărbat mai liniștit, sta mai mult în bătătură, printre corturi și pe la corturi… pe lângă fusta mamei, am zice noi. Iacov era favoritul mamei. 

Intr-una din zile, Esau s-a întors de la o partidă de vânătoare cu mâna goală și flămând. L-a întâlnit pe Iacov, care sorbea dintr-o supă de linte. Epuizat și flămând, simțind aburii și mirosul mâncării făcute de Iacov, nici nu-i trece prin cap să meargă la Rebeca, mama lui și să-i ceară un blid de mâncare, ci îi spune lui Iacov:

„– Dă‑mi voie, te rog, să mănânc repede din ciorba aceasta roșiatică, pentru că sunt sleit de oboseală.” (‭‭Geneza‬ ‭25:30‬ ‭NTR‬‬). Iacov profită de moment și-i cere lui Esau ceva ce-și dorea încă de la naștere. Îi cere să-i vândă dreptul de întâi născut pentru o farfurie de supă de linte. Fără să-i pese că dreptul de întâi născut îi dă parte dublă din averea tatălui, îi conferă onoruri și titlul de șef de trib, Esau renunță la el și-l oferă, sub jurământ, lui Iacov. Esau a disprețuit dreptul pe care îl avea ca întâi născut în cultura, contextul social și obiceiurile locului. In cazul lui Esau, acest drept i-ar fi conferit și posibilitatea de a fi Strămoșul lui Mesia.

Într-o alta zi Rebeca aude o discuție purtată de Isaac cu fiul său favorit Esau, ocazie cu care tatăl îi cere fiului să-i aducă un vânat și să-i pregătească o mâncare gustoasă ca să-l poată binecuvânta înainte de moartea sa. Rebeca care-l iubea mai mult pe Iacov și era mai rece și rezervată în privința lui Esau, s-a gândit că este momentul potrivit să intervină și a ticluit un plan. L-a chemat pe Iacov, l-a instruit, i-a pregătit o mâncare gustoasă și l-a ajutat să se deghizeze in Esau și să-i ducă lui Isaac mâncarea ca să obțină el binecuvântarea din partea tatălui. Zis și făcut. Sfătuit și ajutat de mama sa, Iacov dornic de a primii binecuvântarea promisă lui Esau, s-a prezentat înaintea tatălui cu o altă identitate zicându-i: Tată iată-mă! Isaac , care avea vederea slăbită, surprins oarecum că vocea seamănă cu a lui Iacov… îl întreabă: Cine ești tu, fiule? La această întrebare Iacov răspunde cu o minciună: sunt Esau fiul tău cel mare.

Iacov cu minciuna aceasta a obținut ceva ce-și dorea foarte mult… binecuvântarea . O binecuvântare care era pregătită pentru el de Dumnezeu și comunicată lui Isaac și Rebeca încă înainte de nașterea lui. Iacov nu avea nevoie de o minciună ca să o obțină. Cu siguranță că Dumnezeu avea suficiente metode și momente ca să i-o ofere. Dar Iacov preferă soluția lui…minciuna, în detrimentul modalității pe care Dumnezeu ar fi ales-o. Consecințele acestei minciuni aveau să-l urmărească pe Iacov. Mulți ani Iacov a fost un fugar din cauza mâniei și dorinței de răzbunare a lui Esau. Laban socrul său l-a înșelat pe Iacov, dându-i pe Lea de nevastă în locul Rahelei și l-a făcut să mai lucreze încă 7 ani că să o primească și pe aceasta de soție.

Asemenea lui Iacov poate ești și tu astăzi. Ca să obții ceva …te deghizezi, iei o altă identitate și ai răspunsurile tale la întrebarea: Cine ești tu?

Ca să-ți bați joc de o colegă cu care te-ai certat de multe ori, ți-ai făcut un cont pe Facebook și te-ai deghizat în Ionel băiatul de care îi place ei, dar nu avea curaj să-i spună. Te-ai dat drept el și ai început să-i scrii. Surprinsă de faptul că ai contactat-o te-a întrebat: Cine ești tu? Și tu răspunzi cu nonșalanță: sunt Ionel. 

Ca să câștigi inima unei fete, care nu te bagă în seamă, ți-ai făcut un cont fals pe social-media cu numele și poza unui actor tânăr, despre care știi că ei îi place. Te-ai dat drept cineva și i-ai cerut sa te accepte ca prieten. Surprinsă de cererea ta te-a întrebat: Cine ești tu? Și drept răspuns tu îi trimiți câteva poze cu actorul în diferite ipostaze.

Ca să-ți ajuți echipa ta de suflet, ce joacă în liga județeană de fotbal, să iasă din zona retrogradării, la înțelegere cu antrenorul acesteia joci “la negru” pe legitimația fratelui tău cu care semeni foarte bine.Ți-ai luat pentru 90 de minute o altă identitate. Surprins de prezenta ta… arbitrul se uită la tine și te întreabă: Cine ești tu? Și tu-i răspunzi sec: uitați-vă pe legitimație.

Ca să-ți rezolvi niște probleme financiare, când tu ești înglodat în datorii, îl inviți pe fratele tău care locuiește într-un alt oraș să-ți facă o vizită. Îl duci pe la toate neamurile să le viziteze și ai grijă ca la un moment de neatenție a lui să-i șutești cartea de identitate. Apoi îl duci la gară, îi cumperi bilet de tren și te asiguri că pleacă. Te duci imediat acasă și-ți schimbi frizura să semene cât mai bine cu a lui. După care te duci la bancă și soliciți un credit cu buletinul. Ofițerul de credite se uită la tine și te întreabă: Cine ești tu? N-ai curajul să rostești numele ci îi întinzi cartea de identitate a fratelui tău.

Când îți dai altă identitate, când te dai altcineva, când te dai cineva…s-ar putea să păcălești pe unii sau alții și să câștigi ce-ți dorești pe moment. Nu uita însă că minciuna are picioare scurte. Mai devreme sau mai târziu vei suporta consecințe pentru nebunia de-a te da cine nu ești! Lasă-te de minciuni și nu-ți mai fabrica identității fictive! Nu te mai încălța cu pantofii altcuiva și nu mai lua hainele din dulapul altuia!

Dacă cazul acesta a lui Iacov și exemplele enumerate ți se potrivesc în vreun fel, te implor schimbă răspunsurile “fabricate de tine” la întrebarea : Cine ești tu? Spune oamenilor cine ești tu, nu cine te visezi sau cine te dorești a fi!

Lasă oamenii să cunoască adevărata ta identitate. Lasă-i pe oameni să-l vadă pe omul din tine, cu nume și prenume.

Și de te mai bântuie câteodată ideea de-a te deghiza și de-a lua o altă identitate, până obții ce ți-ai propus, gândește-te că cel care te întreabă…Cine ești tu, fiule? …este Domnul Isus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune adevărul…sau L-ai minți și pe EL?

Cine ți-a spus că ești gol?

Este o întrebare pe care Dumnezeu i-o adresează lui Adam, în contextul întâlnirii zilnice dintre ei, în grădina Edenului.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Lui. L-a creat pe Adam din țărână, suflându în el duh de viață. Apoi, a decupat o parte din coasta lui Adam și-a făcut-o pe Eva să fie un ajutor potrivit pentru acesta. I-a așezat Dumnezeu în grădina minunată a Edenului. Le-a spus să o îngrijească și să o păzească. Le-a permis și i-a încurajat să mănânce din toți pomii din grădină cu o singură excepție. I-a avertizat că în ziua în care vor mânca din pomul cunoașterii binelui și răului …vor muri.

Adam și Eva lucrau și se plimbau prin grădină goi și nu erau deloc afectați de această ipostază a lor. Într-o zi, un intrus a pătruns pe teritoriul Edenului și a intrat într-un dialog cu Eva. Un dialog în care acesta a pus la îndoială porunca pe care Dumnezeu le-a dat-o. A încercat s-o convingă pe Eva, că în fapt Dumnezeu prin această interdicție vrea să-i oprească să nu ajungă ca El, cunoscând binele și răul. Intrusul acesta, a știut cum s-o manipuleze pe Eva ca aceasta să-și dorească să mănânce din fructul interzis. Punct ochit…punct lovit! Eva a mâncat și i-a dat și lui Adam. A mâncat și Adam, probabil fără să întrebe: Dar cu ce ocazie Eva? …Dumnezeu ne-a zis să nu mâncăm din roadele acestui pom!    

Deodată li s-au deschis ochii și Adam și Eva au constatat că sunt goi. I-a apucat rușinea. Au încercat să rezolve problema așa cum încearcă în general oamenii atunci când o fac lată. Din grădinari s-au transformat în creatori vestimentari. Și-au făcut haine din frunze de smochin ca să-și acopere goliciunea. Cu toate că și-au acoperit goliciunea … s-au ascuns de Dumnezeu atunci când El a venit în răcoarea dimineții să se întâlnească cu ei. Probabil ca Dumnezeu a fost surprins să nu-i găsească, i-a căutat, i-a strigat. Adam și Eva nu au putut să rămână la nesfârșit în ascunzătoarea lor și… i-au răspuns lui Dumnezeu. Au motivat absența de la întâlnirea de dimineață cu Dumnezeu de faptul că sunt goi, le este rușine și frică să se prezinte în felul acesta. In acest context Dumnezeu îl întreabă pe Adam: cine ți-a spus că ești gol?

Interesant…Adam nu răspunde la întrebare ci caută scuze, dezvinovățiri, vinovați de serviciu pentru starea în care a ajuns. Nu i-a spus nimeni că-i gol. A constatat el și consoarta lui atunci când li s-au deschis ochii, după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu.

Poate ești și tu în situația lui Adam. Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că ești gol și ți-e rușine. 

Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că un coleg ți-a spus că n-ai nicio valoare și te simți gol. 

Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că o soră cu care te-ai întâlnit pe stradă ți-a spus că ești cam dezgolit îmbrăcată. 

Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că unul din părinți ți-a spus că nu ești bun de nimic și te simți un nimeni golit de semnificație. 

Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că unul din prietenii tăi a văzut falimentul tău într-un domeniu din viața ta și simți un gol lăuntric. 

Te ascunzi de părtășia cu Dumnezeu pentru că un frate din biserică ți-a spus că ești dintr-o generație expirată și slujirea ta n-are nicio valoare pentru că nu ține pasul cu mersul vremii actuale. 

Colegul, sora, părintele, prietenul ori fratele din biserică pot spune multe lucruri despre tine, lucruri ce pot fi , în parte mai mică sau mare, realități ori evidențe. 

Tu fugi de părtășia de dimineață cu Domnul pentru că ești gol. 

Cine ți-a spus că ești gol? Niciunul din cei enumerați mai sus nu pot spune cu certitudine despre tine că ești gol. 

Adam și Eva  au constatat ei că sunt goi… după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu ascultând de diavolul, șarpele cel vechi,  ce s-a furișat în grădină.

Ție…Cine ți-a spus că ești gol? 

Numai conștiința ta cercetată de Duhul lui Dumnezeu în lumina Cuvântului lui Dumnezeu poate identifica goliciunea ta. 

Conștiința ta este capacitatea pe care Dumnezeu ți-a dat-o pentru ați autoevalua viața după standardul Lui. Și dacă faci o asemenea evaluare vei constata singur dacă ești gol. 

Conștiința ta este cea care poate depune o mărturie fidelă despre cât Cuvânt este în inima ta și cum te ajută El să-ți apreciezi faptele în raport cu Dumnezeu și cu semenii. Numai în măsura în care îți așezi viața în lumina Logosului vei identifica păcatul din viața ta și vedea deslușit dacă ești gol și de ce ești gol. 

Conștiința ta este cea care poate face analiza documentată, în baza unui sistem de valori, sistem determinat de maturitate ori imaturitate spirituală. Pe măsură ce te maturizezi în credință și încerci să pășești cu decență și sfințenie pe Calea îngustă, Christos va genera în viața ta un sistem de valori a căror indicatori te vor ajuta să înțelegi dacă ești gol, de ce ești gol și cât ești de gol.

Nu uita : conștiința ta este aceea care verifică, cel mai fidel,  integritatea inimii tale, a minții tale, a sentimentelor tale și a deciziilor tale în raport cu Voia lui Dumnezeu cea bună plăcută și desăvârșită.

Te ascunzi de Dumnezeu. Fugi de părtășia dulce a dimineții cu Domnul…pe motiv că ești gol. 

Cine ți-a spus că ești gol? 
Dacă ți-au spus unii sau alții că ești gol… ia cu rezervă afirmațiile lor. Dar dacă conștiința ta ți-a spus…ia aminte la aceasta. Ascultă-ți glasul conștiinței…că știe ea ce spune!

Dacă Biserica este una de ce sunt astăzi atâtea biserici şi culte religioase?

Ionică, un bărbat la 42 de ani, membru în Biserica Speranţa a fost profund marcat de provocarea pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-a făcut-o duminică în cadrul serviciului de dimineaţă. Pastorul bisericii la finalul predicii în secţiunea de aplicaţii, a îndemnat membrii să-şi invite vecinii şi prietenii la săptămâna de evanghelizare. Plin de entuziasm la întoarcerea acasă , în scara blocului s-a întâlnit cu vecinul Traian. Cum l-a vazut i-a spus:

-Vecine, săptămâna viitoare la biserica noastră se organizează o săptămână de evanghelizare. Te invit să vii şi tu.

– Uite care e treaba Ionică, vin dacă ştii să-mi răspunzi …de ce sunt astăzi atâtea biserici, atâtea culte?

Ionică…n-a ştiut ce să-i răspundă şi s-a eschivat spunându-i lui Traian că acum se grăbeşte dar zilele următoare îşi va face timp să discute cu el această chestiune. Urcând scările a dat nas in nas cu Marcela vecina de la patru. A salutat-o şi apoi i-a spus:

-Marcela, la noi la biserică se organizează o săptămână de evanghelizare, te invit să vii şi tu.

În loc de răspuns Marcela i s-a adresat pe un ton aspru:

– Ionică mai lasă-mă cu biserica,…tu mă chemi la biserica baptistă , vecina de la trei mă chemă la biserica penticostală, prietena mea mă cheamă la martorii lui Iehova…iar mama când mă duc acasă mă cheamă cu ea la biserica din sat, o biserică ortodoxă. Şi peste toate acestea prietenul meu cu care intenţionez să mă căsătoresc mă bate la cap să facem cununia la biserica greco-catolică. Nu mai înţeleg nimic…de ce sunt atâtea biserici dacă este un singur Dumnezeu?

Ionică a realizat că are o problemă…nu ştie ce să răspundă la asemenea întrebări şi comentarii.

Şi-a pus în gând să se edifice asupra acestei chestiuni. Miercuri, la întâlnirea grupului mic l-a întrebat pe Matei unul din prezbiterii bisericii:

-Frate, de ce dacă Scriptura vorbeşte despre o singură Biserică astăzi sunt atâtea biserici. Numai în România sunt recunoscute peste 14 denominaţiuni? Mă întreabă vecinii mei despre acest fapt şi nu ştiu ce să le răspund.

Matei, după câteva momente de suspans şi ezitare…i-a spus lui Ionică că… aproximativ 1000 de ani de la momentul înfiinţării Bisericii Primare, cu toate că existau mici diviziuni în interiorul bisericii…in exterior era o anumită unitate. S-a întâmplat ceva în anul 1054 când partea de răsărit a bisericii ( Biserica Ortodoxă de asăzi) s-a rupt efectiv de Biserica Apuseană ( romano-catolică).

– Ce s-a întâmplat de fapt? ( întrebă Matei)

– Papa de la Roma, conducătorul bisericii din acea vreme a schimbat un crez bisericesc cu de la sine putere, în virtutea autorităţii sale de conducător al bisericii. De fapt problema care a fost tranşată cu acea ocazie era legată de „ duhul sfânt” despre care Biserica de Răsărit spunea că purcede de la Tatăl pe când Biserica de Apus spunea că „ Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul”. În acel moment a apărut schisma şi Biserica s-a divizat în Biserica de răsărit ( ortodoxă) şi Biserica de Apus ( catolică).

– Am înţeles că s-au divizat în două dar ce s-a întâmplat după… pentru că azi nu sunt numai două biserici     ?

– A urmat un alt moment în jurul anului 1521 ( continuă Matei să spună)…momentul în care Martin Luther a încercat să reformeze Biserica romano-catolică. În timp ce studia cartea Romani a înţeles că noi nu ne putem cîştiga mântuirea prin fapte sau plătind „indulgenţe” papei, ci numai Harul lui Dumnezeu ne mântuie. A fost excomunicat, dat afară din Biserica Romano- Catolică şi aşa a apărut Biserica Protestantă. Câţiva ani mai târziu, din Biserica Protestantă  s-a pornit acţiunea de curăţare a bisericilor de necredincioşi . În urma acestor acţiuni, care i-a avut ca vârf de lance pe anabaptişti, au început să se formeze biserici separate. În secolele care au urmat, protestantismul s-a divizat în sute de grupări. Aşa au apărut bisericile baptiste, lutherane, reformate, metodiste, prezbiteriene.  Mai mult decât atât …Biserica Anglicană cu toate că nu a vrut să se separe de Roma a fost excomunicată. Şi putem continua până în zilele noastre.

– Şi ce le pot spune oamenilor care mă întreabă „ de ce sunt atâtea biserici” cum să argumentez şi să explic o asemenea realitate?

– Sunt două realităţi mari care au generat această diviziune a Bisericii în timp. Pe de-o parte divergenţele teologice care au apărut între diferite grupări şi biserici locale. Pe de altă parte o atitudine de mândrie, ambiţie şi aroganţa  a unor lideri ai acestor biserici. Aşadar nu Dumnezeu a produs divizarea. Oamenii sunt cei care au provocat fărâmiţarea bisericii vizibile.

– Nu au fost şi motive de separare care pot fi considerate oarecum corecte ?

– Ba da. Au fost motive doctrinare, motive de conştiinţă şi consideraţii practice.

– Au fost motivele doctrinare întodeauna o motivaţie corectă , realistă?

– Trebuie să recunoaştem că de cele mai multe ori doctrinele care au produs schisma…au fost  mai puţin clare şi fundamentate cum ar fi: forma de guvernare a bisericii, natura prezenţei lui Christos la cină şi aspecte privitoare la sfârşitul veacului.

– Ce să le spun oamenilor când spun „ este un singur Dumnezeu, o singură Scriptură” de ce sunt atâtea biserici?

Matei, s-a uitat la Ionică şi apoi i-a spus răspicat: Dumnezeu este unul singur, Scriptura este una… dar oamenii care alcătuiesc Biserica sunt mulţi şi diferiţi! Acolo unde sunt mai mulţi… întodeauna vor fi mai multe opţiuni.

Care sunt binecuvântările pe care Dumnezeu în Harul Său le dă tuturor oamenilor?

Mircea , un student la Colegiul Biblic Speranţa , a primit pentru vacanţa de vară un subiect interesant pentru un eseu. După ce au discutat despre legămintele lui Dumnezeu cu omul, şi, mai ales după analiza făcută asupra legământului harului, profesorul de teologie i-a dat ca temă de studiu „ Binecuvântările pe care Dumnezeu, în harul Său, le dă tuturor oamenilor.” Profesorul i-a recomandat să facă un caz de studiu pe o familie necredincioasă. Mircea  a avut o reacţie la această recomandare şi i-a adresat profesorului o întrebare: ce legătură are harul cu oamenii necredincioşi?…ce binecuvântări să dea Dumnezeu  unor păcătoşi vrednici de moarte?”. Profesorul, după câteva momente , oarecum panicat şi surprins de întrebarea lui Mircea, şi-a adus aminte de cuvintele unui teolog şi i-a spus: „ Dumnezeu revarsă peste oameni harul comun. Harul comun este acel har al lui Dumnezeu prin care El dă oamenilor binecuvântări nenumărate care nu fac parte din mântuire” ( Wayne Grudem- Teologie sistematică, Editura Făclia, Oradea, 2004, pag.689). Şi pentru ca să-l ajute pe Mircea să înţeleagă acest concept i-a adus aminte vorbele Domnului Isus din Matei 5:44,45  „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”.

Mircea s-a pus pe studiu. A încercat să găsească acel caz de studiu. Şi-a adus aminte că unchiul său locuişte lângă Adrian Orzoiu, om de afaceri, politician, sponsor al echipei de fotbal Clubul Atletic Semănătoarea. Astfel, a avut mai multe discuţii cu unchiul, cu familia acestuia, cu oameni care, într-un fel sau altul, îl cunosc sau au avut tangenţă cu acel om de afaceri şi familia lui. După o lună de studiu, Mircea a scris în sinteză  un rezumat care să stea la baza eseului său.

Adrian Orzoiu are 42 de ani, este căsătorit, are două fete şi un băiat. Este de profesie inginer agronom şi multă vreme a fost arbitru de fotbal. Deţine 50000 de hectare de teren, unele proprietate, altele arendate. Povestesc vecinii care au pământ în zona în care el are, că anul trecut spre exemplu , un an mai secetos, pământurile lui erau adesea inundate de ploile târzii şi timpurii.

Un credincios care are vreo trei hecatre lângă una din proprietăţile lui Adrian era chiar contrariat că într-o vară foarte secetoasă, într-o după masă a venit o ploaie puternică care însă s-a oprit la mărginea pământului lui. Pământul lui Adrian a fost udat din belşug. Fratele nostru se tot întreba: Doamne de ce pământul lui l-ai udat şi pe al meu nu? Cum mie Doamne, copilul tău nu mi-ai dat ploaie şi lui i-ai dat din belşug. Şi atunci când ploaia întâzia să vină, Adrian avea un sistem de irigaţii ultramodern. Mii de hectare era inundate efectiv în câteva ore. A irosit mult timp să pună în funcţiune un sistem de irigaţii sofisticat, comandat adesea prin satelit, în funcţie de anumiţi parametri.Recoltele lui Adrian erau în fiecare an foarte bune. Rezultatele economice erau încântătoare.

Adrian avea o familie deosebită. O soţie frumoasă şi trei copii, nu numai frumoşi ,dar şi deştepţi. Era cunoscut, însă, şi ca unul fluştiuratic adesea. Avea întotdeuana bone la copii şi femei care se îngrijeau de  nevoile casei. Uneori nu-şi ţinea mâinile la loc şi avea discuţii cu soţia pe această temă. Uneori discuţii se terminau în ceartă şi scandal.Nu de puţine ori aceasta a concediat bonele. Un vecin credincios care locuieşte nu departe de vila lui Adrian şi-a adus aminte că acesta a avut o perioadă o tânără credincioasă ca bonă. Când ea venea la muncă, în bucătărie sau în sufragerie se auzeau adesea acordurile unor cântări. Tânăra aceasta asculta „ Vocea Speranţei”. Interesant, spunea vecinul respectiv, atâta vreme cât această tânără a lucrat ca bonă, nu s-au auzit scandaluri între Adrian şi soţia lui. Tânăra aceasta a fost efectiv o binecuvântare pentru această familie. Mai mult,  Adrian a fost atât de marcat de comportamentul acestei tinere că, atunci când a terminat facultatea, i-a dat un post de manager de proiect la una din firmele lui. În cinci ani, proiectul acelei tinere a fost unul dintre cele mai profitabile afaceri a lui Adrian.

Adrian era un om care avea noţiuni bine dezvoltate despre bine şi rău. Pasiunea lui, fotbalul, l-a făcut să investească enorm în echipa lui. Îşi dorea să câştige liga naţională. Unele persoane implicate în acest fenomen, i-au prezentat mecanismul ce i-ar aduce cu siguranţă titlul. Alţii i-au sugerat să plimbe valizele cu bani şi să premieze echipele care joacă corect cu adversarii săi la titlu. Adrian a spus nu. „Nu cred că este bine şi nici în folosul meu să încerc să câştig un titlu făcând lucruri imorale. Şi dacă nu câştig pe baza rezulatelor reale ale echipei, când ajung în Europa, mă fac de râs. Sunt de multă vreme implicat în acest fenomen , am fost arbitru internaţional şi niciodată nu mi-am bătut joc de cariera mea. Am respectat toate regulamentele”. A preferat să piardă campionatul anul acela. În următorii trei ani a câştigat la pas campionatul şi, la un moment dat, a ajuns în sfertuile ligii campionilor. N-a dat niciodată nicio valiză cu bani nimănui. Şi-a plătit proprii jucători cu cele mai bune salarii.

Adrian avea trei copii deosebiţi. Fiica lui cea mare avea de mică înclinaţii spre desen, spre pictură. La terminarea liceului era recunsocută ca o artistă de mare valoare. Picturile ei făceau înconjorul lumii în expoziţii în mari oraşe ale lumii. Îi făcea cinste lui Adrian. Talentul ei era apreciat în mediile artistice din ţară şi străinătate. Fiica cea mică s-a îmbolnăvit într-o zi. A ajuns să fie suspectă de leucemie. Din acel moment, Adrain a devenit un alt om. În fiecare zi, Adrian care se declarase de multe ori liber cugetător, intra în biserica, apindea o lumânare şi rostea „ Doamne dacă exişti ai milă de fiica mea.” Două luni a făcut acelaşi lucru, ca un mecanism învăţat. La două luni, rezultatele medicale ale fiicei lui arătau că nu este vorba de leucemie, ci a fost doar o anemie puternică, iar fetiţa şi-a revenit. Adrian a uitat drumul spre biserică.

Ceea ce m-a surprins la Adrian a fost un interviu pe care l-a dat unui ziarist de la publicaţia creştină „ Ultima Speranţă”. Întrebat fiind despre viaţa lui, acesta a descris cu multă pasiune : aspecte privind viaţa lui de familie, averile lui, afacerile lui, pasiunea lui pentru fotbal şi multe din împlinirile lui. În final ziaristul i-a adresat o ultimă întrebare: „ Domnule Adrian, din ceea ce mi-aţi spus, sunteţi un om fericit, împlinit, binecuvântat de Dumnezeu cu multe , dar vreau să vă întreb, dacă Dumnezeu ar îngădui ca în clipa următoare firul vieţii să vă fie curmat, ce credeţi unde aţi merge …în iad sau în rai?

Adrian începu să treacă în revistă donaţiile ce le-a făcut prin fundaţia lui, faptele bune pe care le-a făcut, acţiunile pozitive în care a fost implicat. După ce a făcut un inventar , a răspuns într-un final: cred că în rai, pentru că şi acolo e nevoie de oameni cu bani care fac binele. Ziaristul i s-a adresat: „cu respect, vreau să vă spun că toate faptele dvs bune înaintea lui Dumnezeu sunt   o cârpă murdară şi intrarea în rai n-are nimic de-a face cu aceste fapte bune”. Adrian făcea o confuzie majoră : harul comun de care Dumnezeu face parte tuturor oamenilor n-are nimic de-a face cu harul Mântuitor. Foarte mulţi oameni care se bucură de binecuvântările harului comun al lui Dumnezeu experimentează în final cuvintele apostolului Pavel din Romani 1:21,22  „fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit;”. Unor asemenea oameni, trebuie să le vorbim şi să-i ajutăm să cunoască şi harul mântuirii. „ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8).

Cum este prezent Christos la Cina Domnului?

Elevii clasei a IX a C de la Liceul NOUA SPERANŢĂ la ora de educaţie  religioasă au discutat despre CINA DOMNULUI. La un moment dat unul dintre ei i-a spus profesorului : nu înţeleg unde-i Christos în timp ce se oficiază cina. O altă elevă a spus: nici eu nu înţeleg dacă pâinea şi vinul sunt de fapt trupul şi sângele lui  Christos în mod real sau sunt doar nişte  simboluri.

Profesorul a fost pus într-o situaţie destul de delicată . A avut însă un moment de tresărire şi le-a spus elevilor că poate cel mai bine ar fi să abandoneze acum discuţia pe această temă şi în următoarele săptămâni să meargă la diferite biserici unde se oficiează Cina Domnului şi să vadă pe viu ce se întâmplă.

În prima duminică s-au dus la Biserica romano-catolică VIA DOLOROSA. S-au aşezat cu toţii în bănci şi au ascultat în tăcere acordurile unei orgi ce cânta o bucată dintr-o piesă de Bach. Apoi s-a făcut tăcere. Preotul a venit în faţa altarului  şi având în mână o bucată de pâine nedospită a ridicat-o în sus în semn de adorare şi a rostit cuvintele „ Acesta este trupul Meu”. Apoi preotul înainte de a distribui în mod personal credincioşilor din pâinea nedospită a spus: Christos este prezent în această „ Eucharistie” , Christos este prezent în acest sacrament. El, Christos realizează aici şi acum o activitate jertfitoare reală şi imediată, repetabilă pentru voi cei prezenţi dar şi pentru sufletele sărace din Purgatoriu”. Apoi, au venit rând pe rând , într-un şir indian, credincioşii. Preotul le-a pus pe buze bucata de pâine nedospită şi fiecare s-a reântors la locul lui. Apoi preotul a luat potirul cu vin  şi rând pe rând cei prezenţi la „ mesa „ ( Cina Domnului) au primit o sorbitură de vin”. După terminarea slujbei, elevii şi profesorul s-au aşezat pe nişte bănci din parcul de alături de biserică şi au început discuţia.

Profesorul i-a întrebat: care sunt observaţiile pe care le-au făcut?

Elevii au început să spună: numai preotul a avut acces la altar şi numai el a împărţit totul; preotul a ridicat bucata de pâine în sus rostind o binecuvântare; preotul a spus că bucata de pâine este de fapt trupul lui Christos; toţi au băut pe rând din acelaşi pahar.

Apoi profeorul a făcut câteva precizări, vizavi de ceea ce s-a întâmplat în biserică la cină. (1) bucata de pâine nu era Trupul lui Christos chiar dacă afirmaţia Scripturii spune „ acesta este trupul meu” .Domnul Isus a spus în alte contexte: eu sunt viţa, eu sunt uşa, ceea ce denotă că a vorbit în mod simbolic. (2) faptul că se consideră că la cină Christos realizează din nou un act jertfitor, sugerează că nu este suficientă jertfa lui Christos o singură dată pentru toate păcatele şi că aceasta se repetă la fiecare cină. (3) certitudinea că păcatele omului au fost iertate odată pentru totdeauna printr-o singură jertfă, este înlocuită cu ideea de ispăşire periodică a păcateleor prin participarea la cină. (4) faptul că numai preoţii pot oficia Cina Domnului nu este în concordanţă cu învăţătura Scripturii că toţi credincioşii sunt „ o preoţie sfântă” (4) multă vreme preoţii nu dădeau vinul să fie băut la cină cu toate că Domnul Isus spune „ beţi toţi din el”. Făceau lucrul acesta, ca nu cumva din greşeală să fie vărsat sângele lui Christos.

A doua duminică profesorul i-a dus la Biserica Lutherană unde se oficia Cina Domnului. Acolo pastorul  a spus: Christos este prezent aici, apoi a rostit cuvintele din Catehismul mic a lui Luther „ Ce este Sacramentul de la altar  ? Este sângele şi Trupul Domnului nostru Isus Christos de sub pâine şi vin, pentru noi creştinii ca să-l mâncăm şi să-l bem, instituite de însuşi Christos”. Unii din elevi au început să se uite împrejur să vadă pe unde o fi Christos şi pe unde îşi va face apariţia. Dar nu s-a întâmplat nimic.  În următoarea oră de religie profesorul a pus două întrebări cu privire la Cina Domnului din Biserica Luterană: (1) Cum poate fi trupul fizic a lui Christos , în natura sa umană, prezent peste tot? (2) Când Domnul Isus rosteşte „ acesta este trupul meu”  în contextul cinei vorbeşte despre o realitate fizică sau spirituală?

În următoarea duminică s-au dus cu toţii la Biserica Baptistă Speranţa să vadă şi să participe la Cina Domnului. Pastorul, după ce a citit cuvintele apostolului Pavel adresate corintenilor cu privire la Cină a spus: pâinea aceasta simbolizează trupul frânt a lui Christos pentru mine şi pentru tine. Vinul din paharul acesta simbolizează sângele lui Christos ce a curs la Golgota pentru noi. Pâinea şi vinul sunt simboluri. Luaţi toţi din această pâine, beţi toţi din acest pahar. Domnul Isus este prezent în mod simbolic prin pâine şi vin şi prin Duhul simţim şi conştientizăm prezenţa Lui, de aceea  ascultaţi glasul Domnului care zice: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Când faceţi lucrul acesta voi vestiţi moartea mea. Şi faceţi lucrul acesta până voi veni Eu.”

De unde ştim noi că Dumnezeu există?

La ora de filozofie a clasei a XI de la „Colegiul National Sfinţii Petru şi Pavel”, profesorul a lansat o temă de discuţie.

– Există oare Dumnezeu? Şi dacă există de unde ştim noi că există?

Se făcu o tăcere adâncă pentru câteva minute. Nimeni nu era gata să dea un asemenea răspuns. Poate de teama de a nu spune o prostie. Poate din neştiinţă. Poate din indiferenţă. Profesorul insistă cu întrebarea:

– De unde ştim noi că Dumnezeu există? Curaj copii! Hai să vedem dacă avem răspunsuri la o asemenea întrebare.

Ramona, una din fetele mai curajoase ridică mâna şi începe să spună:

– Mi se întâmplă adesea să încerc să nu spun adevărul părinţilor mei. În timp ce mă pregătesc să spun minciuna ceva înlăuntrul meu începe să bombăne. Un glas lăuntric îmi spune nu-i bine să mint.

– Bine poate aceast gând îţi vine ca urmare a faptului că ţi s-a spus fie acasă, fie la şcoală ce e bine şi ce e rău. Ce legătură are cu Dumnezeu? ( întrebă profesorul)

Ramona continuă să răspundă:

– De multe ori când vreau să fac un lucru rău ceva în lăuntrul meu îmi spune „ asta nu-i bine”. Au fost şi momente când n-am conştientizat că ceea ce fac este rău …şi imediat ce am comis acel lucru  un glas lăuntric imi spunea „ nu-i bine ce ai făcut…opreşte-te !”. Glasul acela lăuntric mie îmi spune că există ceva, ceva ce eu cred că este Dumnezeu. El este cel care face de cunoscut conştiinţei mele imediat dacă fac bine sau nu un lucru

Profesorul a continuat să-i întrebe pe elevi de unde ştiu ei că există Dumnezeu? Victor, un băiat mai preocupat de Discovery ridică şi el mâna şi spuse:

– Mă uit adesea la emisiunile care descriu pământul şi universul. Mă întreb oare cum s-au aliniat planetele în sistemul solar într-o ordine atât de perfectă? Cum de pământul se învârte exact în 365 de zile în jurul soarelui. Cum de nu greşeşte luna (cu o oră sau cu mai multe) plimbarea ei de 24 de ore împrejurul pământului. De ce nu curg fluviile de la câmpie spre munte? Cine a aşezat atât de precis regulile de funcţionare în Univers? Cine a creat armonia, ordinea şi organizarea în Univers?

– Cine? ( întrebă profesorul)

– Eu cred că numai Dumnezeu a putut face lucrul acesta. Toate acestea pe mine mă ajută să ştiu că există Cineva care este cauza tuturor lucrurilor. Şi pentru mine acel Cineva este Dumnezeu.

Nici nu a terminat bine Victor şi Irina începu şi ea:

– Îmi place aşa de mult să merg la munte. Seara târziu mă uit la apusul de soare, la stelele ce apar şi strălucesc pe bolta cerească, la frumuseţea şi măreţia lor. Dimineaţa mă uit la răsăritul de soare, la picurii de rouă de pe iarba măruntă. Îmi plec mâna în apa rece de izvor şi sorb din gustul ei înviorător. Mă las copleşită de adierea vântului şi respir aerul proaspăt aromat de cetină.

– Şi ce-i cu asta ?(întrebă profesorul)

– Asta imi aduce aminte de cuvintele împăratului David „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mânilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui. Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului Sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului Sunt curate şi luminează ochii. ( Psamul 19:1-8)

Se auzi soneria. Ora s-a terminat. Profesorul s-a adresat elevilor :

– Ca temă de casă vă las să căutaţi până data viitoare şi alte argumente ale existenţei lui Dumnezeu.

Ce se întâmplă dacă am păcătuit după ce l-am primit pe Christos?

Matei, un tânăr de 27 de ani, ajuns fără loc de muncă , a luat decizia de a pleca să-şi caute rostul prin Europa. Nu i-a fost deloc uşor să ia o asemenea decizie, mai ales că lăsa în urmă o biserică, un cor în care slujea, iar acasă, o mamă , doi fraţi şi trei surori ( toţi minori), dar şi o prietenă cu care avea în plan să se căsătorească. Înainte de a pleca, mama lui, cu ochii înlăcrimiţi, i-a spus:

– Dragul meu, oriunde te vei duce să nu uiţi cine eşti. Să nu uiţi că eu sunt mama ta. Să nu uiţi că ei sunt fraţii tăi.

– N-am să uit de nici unul din voi. Mă duc să caut ceva de lucru ca să vă trimit şi vouă ceva bani.

Mama nu s-a oprit însă numai la atât, ci a continuat:

– Matei, să nu uiţi ziua în care l-ai primit pe Christos ca Domn şi Mântuitor. Să nu uiţi, acolo printre străini, că ai fost cumpărat cu un preţ. Bagă bine de seamă la felul în care trăieşti. Lumea e rea. Lumea e înşelătoare. Acolo s-ar putea să vină multe ispite. Nu uita că tu eşti fiu de Dumnezeu.

– N-am să uit mamă.

Privi apoi cu coada ochiului spre fraţii şi surorile lui mai mici şi nu se putu abţine să nu verse o lacrimă. Cine ştie… când şi dacă îi va mai vedea.

Îşi luă bagajele, coborî în faţa blocului unde-l aştepta un taxi şi porni spre gară. La gară îl aşteptă Anişoara, fata cu care crescuseră de mic la grupa de copii. Era cea de care se îndrăgostise şi la care se gândea ca la viitoarea lui soţie. Au povestit preţ de câteva minute, apoi trenul a sosit în gară şi s-au îmbrăţişat. Lacrimi de-o parte şi de alta. La urcarea în tren, Anişoara i-a spus lui Matei:

– Să nu mă uiţi . Te aştept să revii. Sper ca la anul să te întorci şi să facem logodna.

– Nu te voi uita şi abia aştept să revin . Abia aştept să ne căsătorim. Mă duc să fac rost de bani să ne putem face şi noi un rost în viaţă.

Trenul se urni din loc în direcţia Budapesta- Viena. De acolo luă un alt tren spre Italia- Franţa – Spania. Odată ajuns acolo, într-o mică comunitate de români, fu sfătuit să meargă mai în sud deoarece ar fi ceva de muncă în agricultură sau poate chiar în construcţii. A ajuns la o fermă de căpşuni unde a început să lucreze zi lumină. La finalul fiecărei zile, fiecare muncitor trebuia să spună patronului ce anume a lucrat. Plata li se făcea săptămânal. La două săptămâni, a văzut că unii dintre colegii lui care lucrau mult mai puţin ca el câştigau aproape dublu. A fost curios să înţelagă ce se întâmplă. A constatat că, în realitate, atunci când fac raportul de muncă ei umflă cifrele, adică, spun că au făcut mai mult. Pe alţii i-a văzut că iau din lăzile cu căpşuni predate deja de alţi colegi. În minte i-a încolţit un gând: să facă ceva să cîştige mai mult. A vorbit cu şeful de echipă şi s-a oferit să facă şi de pază tot a doua noapte pentru asta urmând să fie plătit în plus. După câteva săptămâni a realizat că, de fapt, câştiga cam tot atât pentru că ziua de după noaptea de pază nu era deloc eficient. Ce să facă? Un gând i-a încolţit în minte… ce-ar fi ca noaptea , să sustragă din magazia unde se adunau căpşunii, câteva lăzi pline, pe care a doua zi să le amestece cu ceea ce culege el. Zis şi făcut. A început cu 5 lăzi apoi a ajuns la 10 lăzi, apoi la 15 lăzi. Veniturile i-au crescut.

În wekeend mergea în orăşelul din apropierea fermei. De obicei mergea la un film sau se plimba aiurea prin magazine. Într-o zi a văzut un tricou care i-a plăcut foarte mult. L-a luat, a mers la cabina de probe…l-a îmbrăcat pe sub hainele lui şi a plecat fără să plătească. Consţiinţa a început să-l mustre: nu-ţi ajunge că furi de la fermă, acum ai trecut la furat şi din magazine! A început să fie apăsat şi amărât. Îi era dor de casă. Îşi aducea aminte de cei dragi, de mama, de Anişoara şi de biserică. În acea stare de multe ori zicea: Doamne iartă-mă că am ajuns să fac astfel de lucruri şi ajută-mă să nu mai fac. Nu se putea opri. Într-o noapte a fost surprins de patron în timp ce scotea lăzile cu căpşuni. A fost dat afară şi ameninţat că ajunge pe mâna poliţiei. A plecat într-un alt oraş. Acolo a întâlnit doi români care ziceau că fac afaceri. Se ocupau de un grup de prostituate. Băieţii l-au provocat să se implice. Nu trebuia să facă mare lucru, decât să păzească din apropiere zona unde lucrau fetele şi să intervină dacă e vreo problemă. Era un fel de bodyguard. După câteva săptămâni de astfel de muncă, într-o seară , vrăjit de una din fete, căzu în plasa ei. Uită de Anişoara lui şi se lipi de fătuca care se prostitua în Spania. Trăi cu ea câteva luni bune până îşi tocă toţi banii adunaţi.

Într-o zi primi de acasă o veste: mama este grav bolnavă. La câteva zile, mama a murit. Din păcate, n-a avut bani să se întoarcă acasă la înmormântarea mamei. În frământarea lui a uitat să mai strige către Dumnezeu şi a început să-şi înece durerea în băuturi ameţitoare. Într-o seară , având ceva la bord şi mult curaj se luă de unul care i-a agăţat fătuca. Urmă o bătaie pe cinste, cu mâini şi picioare rupte. Interveni poliţia. Matei a fost dus la poliţie şi arestat pentru scandalul provocat. Pentru că nu avea un loc de muncă stabil şi nici o situaţie legală de şedere în Spania, a fost pus pe primul avion şi trimis la Bucureşti.

Ajuns acasă, Matei fu curpins de panică. Îi era groază să dea ochi cu Anişoara. Se gândea ce să le spună fraţilor şi surorilor de vreme ce a uitat de ei . Într-o asemenea tensiune , cuprins de remuşcări, se îndreptă spre casa unui frate mai bătrân pe care-l considera ca pe un bunic. Odată ajuns în casa fratelui  Ioan, Matei începu să-i spună acestuia:

– Frate Ioane, am păcătuit. Am făcut în Spania câte lucruri rele am putut. Mai am vreo şansă de iertare? Ce se întâmplă cu mine?

– Pavel, când le scrie romanilor spune „ nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Christos Isus”. Tu nu ţi-ai pierdut poziţia legală înaintea lui Dumnezeu. Tu ai rămas tot copil al lui Dumnezeu.

– Cum copil al lui Dumnezeu, eu, unul care a furat, a minţit, a trăit în destrăbălare…?

Da, tot copil a lui Dumnezeu, dar un copil răzvrătit, un copil care nu face cinste lui Dumnezeu.

– Şi nicio consecinţă nu mă aşteaptă?

– Ba da. Faptul că, tu, un copil a lui Dumnezeu, ai păcătuit, îl determini pe Dumnezeu să te disciplineze. Felul în care ai fost adus din Spania, cu cătuşe la mâini, e modul în care Dumnezeu a început disciplinarea ta.

– Mă pedepseşte Dumnezeu?

– „ Domnul pedepseşte pe cel ce-l iubeşte”. Când nu asculţi, Dumnezeu- Tatăl tău se supără. Şi când se supără El „ te mustră şi te pedepseşte”.

– Poţi să-mi explici, ce risc să pierd atunci când, după ce l-am primit pe Isus, eu continui să trăiesc în păcat?

– În primul rând cea mai mare pierdere este pierderea părtăşiei cu Dumnezeu. De când n-ai mai stat de vorbă cu Dumnezeu? De când n-ai mai citit Cuvântul? Când te-ai rugat ultima dată?

Matei plecă capul jos , ruşinat. Uitase de toate astea după prima lună de şedere în Spania.

– Fratele Ioan continuă: O a doua mare pierdere este legată de ce le spune Pavel celor din Corint „ Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10). Poţi să-ţi piezi răsplata !

– Şi totuşi , mai am vreo şansă să îndrept ceva? Mă mai poate ierta Dumnezeu pentru păcatele mele săvârşite după ce l-am cunoscut pe El? Matei izbucni într-un plâns amar.

Fratele Ioan văzându-l pe Matei atât de abătut şi debusolat, deschise Biblia şi începu să citească: „  Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Christos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.  Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Christos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” ( 1 Ioan 1.6- 2.2).

Sunt unii aleşi iar alţii respinşi de către Dumnezeu?

Misiunea Creştină „  Femeile Speranţei” a organizat o conferinţă pentru surorile din mai multe biserici. Au invitat-o şi pe sora Mia Oglindă pentru a modera şi susţine lucrările conferinţei. Ceea ce a surprins pe toată lumea a fost subiectul ales pentru discuţie. Mulţi probabil s-au gândit că surorile vor fi procupate de subiecte perecum : creşterea copiilor, relaţiile armoniaose de cuplu, lucrarea de milă creştină, gastronomie biblică. Surpriză! Nici pe departe un asemenea subiect. Tema conferinţei: „ Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Interesantă temă  pentru o întâlnire a femeilor. Unul din subiectele cele mai discutate a fost pe marginea alegerii. S-a ridicat o întrebare : Dumnezeu îi alege pe unii pentru mântuire, iar pe alţii îi respinge? Au vrut să înţeleagă şi surorile cum e cu doctrina alegerii şi a predestinării. La această întrebare, sora Mia a răspuns că Dumnezeu alege pe cine vrea El şi mântuieşte pe cine vrea El.

Maria, una din surorile participante, a ridicat următoarea obiecţie : Dacă Dumnezeu e cel care alege, ce rost mai am eu în aceasta? Oricum alege El. Şi dacă alege El , eu mai pot să aleg ceva? Unde-i libertatea mea de alegere? Dacă El decide să nu mă aleagă pentru mântuire, eu nu am ce să aleg. Şi atunci degeaba sunt chemat, că oricum alege Dumnezeu. Într-o asemenea situaţie mă întreb dacă mai are rost să participăm la servicii de evanghelizare. Ce rost mai are să ducem Evanghelia.

Mia i-a răspuns: atenţie, aici este vorba de faptul că Dumnezeu ne determină pe noi să-L alegem pe Christos în mod voluntar. Dumnezeu foloseşte evanghelizarea pe care noi o facem, sau la care noi participăm ca o metodă prin care alegerea Sa îşi atinge scopul. Citiţi Fapte 13.48 şi 18.10.

Ramona ( o altă participantă la conferinţă) a făcut următorul comentariu: dacă Dumnezeu este Cel care alege, în definitiv, e dreptul lui de Dumnezeu să facă ce vrea. Mie mi se pare, însă, că într-o asemenea situaţie alegerea mea nu mai este una reală şi nici una autentică…pentru că alege altcineva în locul meu. Unde-i libertatea mea de a alege? Unde-i dreptul meu de a alege? Sunt doar un simplu robot.

Mia a intervenit imediat şi a întrebat-o pe Ramona: „ spune undeva Scriptura că alegerile noastre ar trebui să fie independente de controlul şi influenţa lui Dumnezeu pentru a fi reale şi autentice?. N-am găsit nicăieri un asemenea pasaj. Şi, de fapt, cine sunt eu, creatura să-l întreb pe Creator: de ce pe X l-ai ales şi pe Y nu l-ai ales?” Pavel în Romani 9.spune că  Dumnezeu „ are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea”.

Geta a sărit ca arsă. Bine, dar într-o asemenea situaţie mie mi se pare că Dumnezeu e nedrept. Alege preferenţial şi nu mi se pare corect.

Nu ţi se pare corect? ( o întrebă Mia). Dumnezeu ar fi îndreptăţit să nu mântuiască pe nimeni, la fel cum a procedat cu îngerii ( 2 Petru 2.4). Faptul că Dumenezeu a ales să-i mântuiască pe unii oameni este o demonstraţie a harului său. De fapt ce trebuie să înţelegem cu privire la acest subiect este că Dumnezeu determină destinul fiecărui om. E drept sau nu, nu-i problema noastră . Cine suntem noi să-i spunem lui Dumnezeu ce-i drept şi ce nu-i drept.

Vali obiectă şi ea: Înseamnă că Dumnezeu este, în acest caz, părtinitor şi arbitar în alegerile lui. Dacă alege pe cine vrea înseamnă că-i părtinitor. Dacă alege arbitrar înseamnă că nu este nici înţelept nici iubitor, decât cu unii.

Mia, se opri puţin , medită  şi apoi răspunse la obiecţiile lui Vali. Nu este nimic în om cu care să se laude înaintea lui Dumnezeu. Toţi suntem păcătoşi. E dreptul lui să bage mâna în cutiuţa cu oameni şi să scoată de acolo pe cine vrea El. Nici unul dintre noi nu avem ceva care să ne facă înaintea lui Dumnezeu mai împortant decât altul.

Nu mai înţeleg nimic! spune Andreea. Apostolul Pavel spune în 1 Timotei 2.4 că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. Dacă El vrea ca toţi să fie mântuiţi de ce-i alege numai pe unii?

Imediat! Mia a intervenit şi i-a adus aminte lui Andreea că Dumnezeu invită şi porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască şi să vină la Christos, dar, în providenţa Sa, El i-a ales pe unii să fie mântuiţi. De ce-i aşa? O ştie El.

Ce pot să spun sunt două  lucruri certe: dacă Dumnezeu pe unii îi alege să fie mântuiţi este ca să-şi arate dragostea şi să-şi descopere harul ( darul său nemeritat) . Dacă Dumnezeu decide pe unii ca să-i respingă este pentru ca vrea să-şi arate dreptatea. Dumnezeu balansează între alegere şi respingere. Cauza alegerii este în Dumnezeu. Cauza respingerii este în păcătos. Nu vom reuşi, probabil, decât în veşnicie să înţelegem întru totul de ce Dumnezeu l-a ales pe Vasile , Maria, Ioana, Rahav şi  i-a respins pe George, Ana , Mihai şi Acan.

Ce ştim  clar este că Dumnezeu îi alege pe unii , aşa ne spune Pavel în Efeseni 1.4-5 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, dupăce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale,  „

Ai vreo dovadă certă  , nominală precizată în Scriptură ?( intrebă Violeta). Dovada, vrem dovada!

Mia deschise Biblia şi citi „ Ioan 15:16  Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Aici e dovada. Christos, i-a ales pe ucenici, nu ei l-au ales pe El. Alegerea este însoţită întotdeauna de chemarea pe care Dumnezeu o face. Tu ce răspuns dai la chemarea pe care El ţi-o face?

Cum suntem umpluţi de Duhul lui Dumnezeu?

În  biserica pe care o frecventa Radu, un tinerel de 20 de ani proaspăt botezat, într-una din duminici s-a predicat despre botezul şi umplerea cu Duhul Sfânt. Predicatorul a afirmat la un moment dat, că cei care se numesc creştini de fapt sunt de două feluri: creştini obişnuiţi şi creştini botezaţi cu Duhul. La finalul mesajului ca şi aplicaţie a chemat asistenţa la stăruinţă pentru umplere cu Duh Sfânt.

Revenit acasă , frământat de provocarea din biserică i-a spus tatălui său ( membru într-o altă biserică evanghelică) despre ea. I-a mărturisit că nu ştie exact cum vine cu botezul şi umplerea cu Duhul Sfânt dar că îşi doreşte din toată inima să beneficieze de acea plinătate a Duhului. Tatăl vazându-l atât de preocupat i-a propus un experiment care să-l ajute să înţeleagă. I-a propus ca timp de o saptămână să bea numai ce va găsi pe masa din hol. A doua zi, Radu după micul dejun s-a dus la masa din hol unde era un pahar de 200 ml umplut cam un sfert. A băut paharul. A venit pe la amiază , in pahar era tot cam atata apa, l-a băut din nou. A venit după masa de amiază , paharul era la locul lui cu aceiaş cantitate de apă. A dat să bea, dar apa era încălzită aşa că a băut doar o gură şi a luat paharul cu restul de apă , l-a pus în frigider şi a plecat să înveţe. Seara târziu l-a apucat setea şi-a adus aminte că paharul este în frigder, l-a luat , a sorbit tot şi a pus paharul gol pe masă. Pe la miezul nopţii l-a apucat din nou setea s-a dus la pahar şi paharul era gol. Tata trecuse pe acolo să umple paharul, dar paharul nu era la locul lui… era în frigider. Aşa că a răbdat sete pînă dimineaţa. În zilele următoare Radu a beneficiat zi de zi de apă în pahar, în fiecare zi parcă creştea cantitatea de apă ce-i era pusă la dispoziţie. L-a finalul săptămânii a avut o discuţie cu tatăl pe tema umplerii cu Duhul Sfânt. Tatăl l-a întrebat:

• Ai avut în fiecare zi apă?
• Da, dar s-a întâmplat într-o noapte să vreau să beau şi să nu am.
• A fost atunci când ai pus paharul în frigider să se răcească apa. Nu ai fost muţumit că apa nu era suficient de rece. Imi pare rău la ora 9 seara când eu umpleam de obicei paharul, nu l-am găsit la locul lui.
• Am sesizat un lucru cu privire la cantitatea de apă. Ea a crescut treptat şi abia în ultima zi paharul a ajuns să fie plin. ( spuse Radu).
• Ai înţeles ceva cu privire la umplere, îl întrebă tatăl?
• Am înţeles că tu ai pus apă în pahar, ai pus constant, ai pus cât ai vrut şi ai pus când ai avut paharul la îndemână….Şi am mai înţeles ceva, că umplerea paharului nu a depins de nevoia mea. Eu aş fi putut să beau zece pahare…mai ales pe arşita din mijlocul zilei.
• Dragul meu, ( i-a zis tatăl) nu uita că Duhul Sfânt din clipa în care ai devenit copil al lui Dumnezeu, te umple constant cu putere, atâta vreme cât vasul tău este la locul şi în starea pusă de El.
• Şi numai asta înseamnă umplere cu Duhul?
• Mai sunt şi alte aspecte despre care vorbim săptămâna următoare.

În săptămâna următoare Radu abia aşteptă să vadă ce va urma. În prima zi, dimineaţa s-a dus la masa din hol şi n-a găsit nimic. A alergat la tata care era în atelier şi i-a zis…

• Săptămâna asta ce se întâmplă? N-am găsit nimic pe masă.
• Du-te şi pune ceva pe masă şi eu voi umple.

Radu s-a dus , a luat paharul şi l-a pus pe masă. La amiază a venit să-şi bea părţia de apă. Surpriză paharul era plin de must. L-a sorbit cu nesaţ mai ales că era şi rece. Seara a venit din nou , paharul era plin… tot de must , l-a băut din nou. I-a venit o idee să pună un pahar  mai mare…era curios dacă va fi umplut. Dimineaţa s-a dus cu strângere de inimă să vadă dacă e ceva în el. Paharul era plin. L-a sorbit dintr-una. Abia aştepta să vină amiaza să bea din nou paharul de must. Având ceva treabă a trecut prin hol şi nu mare i-a fost mirarea că a văzut paharul plin după doar două ore. L-a băut din nou. A venit la amiază, paharul era plin şi l-a băut din nou. A venit din oră în oră, paharule era plin …l-a băut din nou. Ce bun era mustul mai ales acum când peste două zile avea un examen dificil de trecut la şcoală şi nevoia de fier şi vitamine era satisfăcută. Următoarea zi a pus un pahar şi mai mare, şi era mereu plin. Apoi cu o zi înainte de examen a pus o cană mare de sticlă şi ori de câte ori îi era sete de must mergea la cană bea din ea. Când revenea cana era din nou plină. În ziua examenului cana era plină pe masa din hol, a băut o gură şi s-a dus la examen.

Când a revenit acasă de la examen a băut vreo două pahare din cana aceea de sticlă. Spre seară s-a dus să bea din nou, se aştepta să vadă cana plină. În cană era numai ce rămăsese. A mai băut un pahar . Pe fundul cănii a mai rămas preţ de o jumătate de pahar. Următoarea zi după micul dejun s-a dus din nou la măsuţa din hol …pe ea era cama de sticlă care avea în ea numai cantitatea rămasă din ziua precedentă. A băut tot. A venit la amiază, cana era goală. A venit seara, cana era goală.

În următoare azi s-a dus la tatăl şi l-a rugat să-i explice, că nu pricepe ce s-a întâmplat.

Tatăl i-a spus: sunt momente speciale, cum a fost acel examen al tău, când ai nevoie să fii susţinut în vederea lucrării ce o ai de făcut. Şi atunci ţi se dă din belşug cât cere trupul tău. Când trece acel moment nu mai este nevoie de tot atâta… de aceea nu am mai umplut cana. Aşa e şi umplerea cu Duhul Sfânt. Sunt momente speciale când Duhul Sfânt umple din belşug viaţa noastră în vederea realizării obiectivului. A doua lecţie pe care trebuie s-o înveţi este că sunt momente speciale de umplere. Uită-te la aposolul Petru cum a trăit un asemenea moment în Fapte 4.8, 4.31…Dar nu-i gata încă lecţia, mai urmează o săptămână.

Radu era curios să vadă ce va urma. În prima dimineaţă a săptămânii următoare  a constatat că pe masa din hol era o sticlă cu lapte. A băut o parte din lapte şi a plecat la şcoală. Cînd s-a întors de la şcoală sticla era tot acolo cu cantitatea de lapte care a rămas de dimineaţă. A mai băut o gură, era destul de rece. Seara la culcare s-a gândit, poate tata a pus altceva, un pahar de sprite  sau unul de must. Când a văzut că e tot sticla de lapte …a băut-o toată cu gândul că mâine tatăl va schimba băutura . Ca să se asigure de aceasta s-a uitat şi prin frigider şi nu a mai văzut lapte. A doua zi când să plece la şcoală s-a dus repede la masa din hol. Surpiză, pe masă era tot o sticlă cu lapte.A băut puţin din ea mai bine de jumătate, cu gândul că odată terminat laptele, tata va schimba conţinutul. Când avenit  de la şcoală s-a dus direct la masa din hol. Sticla era plină cu lapte. L-au apucat toate transpiraţiile…iar lapte. A băut ceva din ea…şi a lăsat-o acolo. Spre seară a trecut prin hol, sticla era acolo. N-a mai băut. A doua zi a trecut de mai multe ori pe lîngă sticlă, era acolo şi era tot cu lapte. Următoarea zi a văzut slicla tot acolo dar nici nu s-a mai apropiat de ea. Ba mai mult spre seară a văzut că începe să fermenteze şi să dea peste…să-şi schimbe consistenţa…să aibă un alt miros. În dimineaţa următoare la micul dejun tata îl aştepta. I-a pregătit cereale cu multe alune, cu ciocolată într-o cremă de lapte bătut. După ce a mâncat l-a rugat pe tatăl să-l ajute să priceapă ce-a fost cu sticla de lapte. Tatăl i-a spus că uneori avem nevoie de un anume fel de mâncare pe o periodă mai lungă de timp. Se întâmplă însă să nu ne placă acea mâncare şi efectiv trecem pe lângă ea şi refuzăm s-o mâncăm.

• Ştii, i-a spus tatăl, am văzut că nu prea te-ai „ omorât” după laptele din sticlă. Dar tu ştii care e una din problemele tale ce a fost depistată la ultimul examen medical?
• Da ştiu, lipsa de calciu.
• Şi laptele printre altele ce conţine… nu cumva şi calciu?
• Da tati, da ştii că mie nu-mi prea place laptele.
• Da ştiu, dar cu toate astea tocmai l-ai servit şi pe cel ce a rămas în sticlă. Laptele băut pe care l-ai folosit cu fulgi în această dimineaţă, era laptele din sticla ta. Nu l-ai băut … s-a stricat şi s-a trasformat în lapte bătut.
• Şi care-i lecţia pe care o pot învăţa aici despre umplerea cu Duhul?
• A treia lecţie pe care trebuie să o ştii este că Duhul lui Dumnezeu ştie de ce ai tu nevoie şi te umple cu acel lucru. Că îţi place că nu-ţi place El satisface nevoia ta şi nu plăcerea ta.
• Şi cât de mult mă poate umple Duhul Sfânt?

Tatăl lui Radu a luat un balon şi i l-a dat să-l umfle. Radu a suflat în balon şi când balonul avea cam 15 cm diametru s-a oprit, parcă nu mai avea aer. Tatăl l-a luat de la el şi a suflat în continuare , balonul ajungând la un diamentru de 25 de cm. Radu când a văzut cum creşte balonul în volum, l-a luat de la tatăl şi cu forţele lui proaspete a început să sufle şi mai mult. Dintr-o dată balonul s-a spart. Radu s-a speriat.

• Dragul meu, i-a spus tatăl, al patrulea lucru pe care trebuie să-l ştii despre umplerea pe care Duhul lui Dumnezeu o face este că există o măsură, o limită peste care nu se poate trece.

Numai lui Christos Dumnezeu Tatăl i-a dat fără măsură Duhul Său. Trebuie întodeauna să fii mulţumitor lui Dumnezeu pentru cât te umple cu Duhul Lui cel Sfânt.

• Şi care-i rezultatul vizibil al umplerii cu Duhul Sfânt?

-Uită-te la cei de paginile Noului Testament care au fost umpluţi de Duhul lui Dumnezeu. Elisabeta umplută de Duhul Sfânt a binecuvântat-o pe Maria, mama Domnului Isus. ( Luca 1.41-45). Zaharia când a fost umplut de Duhul Sfânt a profeţit( Luca 1.67-69). Ucenicii când au fost umpluţi de Duhul Sfânt au predicat cu putere(Fapte 4.31). Domnul Isus când a fost umplut de Duhului Sfânt a avut puterea să biruiască ispitele diavolului ( Luca 4.1).

Sunt necesare şi eficiente toate darurile Duhului Sfânt?

Un grup de tineri creştini au organizat o excursie undeva în Nordul Moldovei. Au ajuns într-una din zile la Mănăstirea Voroneţ. Au fost încântaţi de frumuseţea acelei mănăstiri , de albastrul de Voroneţ din picturile şi frescele din exteriorul şi interiorul mănăstirii. Unul dintre ei a exclamat: ce oameni hăruiţi de Dumnezeu au fost cei care au realizat asemenea capodopere. Ce talantele deosebite au lucrat la realizarea acestor opere, a exclamat un altul. Ce oameni deosebiţi au fost cei care au făcut aceste lucruri! La un moment dat s-au apropiat de o pânză pe care era scris ca titul „ Darurile duhovniceşti” şi apoi erau înşirate versetele din din 1 Corinteni cap.12.  Unul din tineri a citit cu atenţie  „Şi arătarea Duhului i se dă fiecăruia spre folosul tuturor. Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune; iar altuia, cuvânt de cunoaştere, potrivit Aceluiaşi Duh; şi unuia într’Acelaşi Duh i se dă credinţă; iar altuia, darurile vindecărilor, într’Acelaşi Duh; unuia, faceri de minuni; iar altuia, profeţie; unuia, deosebirea duhurilor; iar altuia, felurimea limbilor; iar altuia, tălmăcirea limbilor. Şi pe toate acestea Unul şi Acelaşi Duh le lucrează, fiecăruia în parte împărţindu−i după cum vrea El.” Cum vine asta? Toţi avem daruri? Toate darurile sunt necesare? Toate lucrează în acelaşi timp? Un călugăr bătrân i-a auzit vorbind despre aceste lucruri ,s-a apropiat de ei şi a intrat cu ei în vorbă. Ca să înţelgeţi cum vine asta priviţi cu atenţie la carul de colea. Uitaţi-vă la roţile lui. Care este cea mai importantă piesă din roată? Butucul, zise un tânăr că fără el roata nu merge. Bătrânul călugăr îi privi îndelung şi apoi grăi: poate butucul să se învârtă dacă lipsesc spiţele şi pot spiţele să se antreneze carul dacă lipseşte obada? Nicidecum! Roată este completă şi funcţională când fiecare piesă e la locul ei. Carul poate fi urnit din loc şi folosit numai cu roţi complete. Dragii mei, aşa cum roata funcţionaează numai dacă este întreagă tot aşa darurile duhului sunt toate necesare…nu numai unele. Biserica nu poate funcţiona corect fără toate darurile duhului. Şi totuşi nu sunt unele daruri mai preţioase şi mai importante decât altele? Bătrânul călugăr se aşeză pe o bancă şi începu să le povestească tinerilor. Odată un boier din Orhei s-a întâlnit cu unul din cei mai săraci oameni din localitate. L-a luat în caleşca lui să-i arate toate proprietăţile. I-a arătat sutele de hectare de teren, zecile de hectare de pădure, lacul cu peşti, herghelia, conacul. Astea toate sunt ale mele i-a zis boierul. Astea toate le-am agonisit. Tu ce ai? Atunci sărmanul om a întins mâna înspre cer şi i-a grăit boierului: priveşte … eu am cerul! Da, cerul e a lui Dumnezeu nu al tău. Şi eu sunt a lui Dumnezeu şi cerul e al meu. Tâlcuieşte-ne povestea , îl rugă un tânăr pe călugăr. Darurile nu sunt ceea ce credem noi că avem prin propriile resurse şi capacităţi. Darul cel mai de preţ este darul de care ţie îţi face parte Duhul Sfânt. Darul tău , oricât de mic ar fi în ochii unora, este cel mai de preţ. Da poţi avea talente, abilităţi şi cu toate acestea să nu-ţi folosească la nimic. Dar cum pot deveni talentele mele, abilităţile mele folositoare pentru semeni? Cum le transformă Duhul lui Dumnezeu în daruri duhovniceşti, în daruri de slujire? Bătrânul călugăr, s-a ridicat agale de pe bancă şi i-a invitat pe tineri să vină cu el. I-a dus în bucătăria mănăstirii şi a rugat-o pe o măicuţa de acolo să pună pe aragaz la fiert, trei oale cu apă. A luat apoi un morcov, un ou şi nişte boabe de cafea. Când apa a fiert le-a pus pe fiecare într-o oală. A luat apoi un morcov nefiert şi l-a dat unui tînăr. Morcovul era tare, dur şi neînduplecat. A scos morcovul din oală şi i l-a dat aceluiaşi tînăr şi morovul s-a sfîrmat tot în mîna lui. Ce semnifică asta, întrebă tînărul? Când talentul tău ajunge în mâna lui Dumnezeu şi când toarnă El din focul Lui peste tine, devine maleabil, uşor de folosit. Talentul tău fără intervenţia lui Dumnezeu nu are mare valoare. A invitat apoi pe un alt tânăr să ia în mînă un ou nefiert. L-a rugat să-l strângă. Oul s-a spart şi a curs peste tot. A scos apoi oul din oala ce fierbea şi i l-a dat tânărului să-l strângă în mână. Coaja a crăpat dar oul a rămas închegat. Şi asta ce vrea să însemne întrebă tânărul? Darul tău, talentul tău oricât ar fi de firav odată ajuns în „ apa fierbinte a Duhului Sfânt” primeşte consistenţă. Dumnezeu este acela care transformă neputinţele tale în daruri de mare preţ. L-a rugat apoi pe un alt tânăr să ia câteva boabe de cafea în gură şi să încerce să le mestece. Acesta în timp ce mesteca …strâmba din nas şi zicea… ce amare sunt. A luat apoi din oala cu cafea  şi a turnat într-un pahar. I-a dat tânărui să bea. Acesta a exclamat … ce gust aromat are. Ce vrea să însemne asta, grăi tânărul? Talentele tale fără intervenţia lui Dumnezeu au un gust amar. Nimeni nu şi le doreşte aşa cum nimeni nu doreşte bobul de cafea să-l sfarme între dinţi. Când Duhul lui Dumnezeu aşează talentul tău în apa fierbinte a Harului său, rezultă ceva plăcut şi aromat. Talentele tale , abilităţile tale dau gust numai după ce sunt procesate de Duhul lui Dumnezeu.