La taclale cu Feri Bacsi…(1)

dscn3950_1

L-am întâlnit pe Feri Bacsi în aşezământul de la Dumbrava & Tinca, casa lui în ultimii şase ani. Vorbea încet, şoptit şi se deplasa cu un cadru metalic. Am înţeles mai târziu că foloseşte acel cadru sau cârja fiindcă-i este teamă să nu cadă, suferind fiind de artrită şi având câteva „contacte” mai dure cu solul. Ne-au trebuit minute bune să ajungem din curtea aşezământului la maşină. Odată ajunşi în maşină am pornit la drum…cu gândul să-l scot puţin în lume, să mai vadă ce s-a întâmplat în ultima perioadă  în Oradea spre exemplu  şi să mai schimbe puţin contextul trăirii zilnice. La finalul zilei, mi-am dat seama că pentru el, în ciuda dificultăţilor de deplasare, a fost o experienţă care i-a înseninat viaţa, viaţă care nu a fost „ prea bună” cu el.

Am povestit multe pe maşină. Unele vorbe le-am înţeles…altele mărturisesc că nu, erau prea şoptite, prea şterse. Am rămas însă cu o afirmaţie pe care Feri Bacsi a făcut-o de mai multe ori… „nu ştiu cum au trecut ultimii douăzeci de ani”. Probabil era obsesia care îi chinuia uneori trecutul cu amintirile dar şi prezentul. Probabil era întrebarea pe care conştiinţa i-o vâra adesea înaintea ochilor lui ca să-l chinuiască ori să-l cerceteze. Nu ştiu exact…dar am văzut că era preocupat de această întrebare.

Feri Bacsi s-a născut în urmă cu 66 ani la Zalău, nu departe de satul în care m-am născut şi eu. Sălăjan de-al meu, mama lui era chiar din Zalău iar tatăl din satul Aghireşu, nu departe de reşedinţa judeţului Sălaj. S-a născut într-o familie de oameni săraci, mai are doi fraţi pe care însă nu i-a mai văzut de multă vreme. Sărac fiind, şi-a dat seama că numai dacă va învăţa… va realiza ceva în viaţă.  Din păcate timpul şi viaţa i-au demonstrat că nu e suficient doar să înveţi ci şi să-ţi trăieşti viaţa într-un mod echilibrat, bazat pe o filosofie de viaţă sănătoasă, din centrul căreia să nu lipsească Dumnezeu.

A terminat liceul ca tehnician veterinar, dar n-a profesat nici un moment meseria aceasta decât în perioada de practică de la şcoală. S-a înscris la Şcoala Militară de ofiţeri de la Sibiu, unde a fost admis în ciuda unei concurenţe enorme…peste treizeci de candidaţi pe un loc. Era un bărbat zdravăn la vremea aceea, puterea lui fiind printre altele şi o consecinţă a sporturilor practicate: box, volei şi baschet. Sportul a fost una din plăcerile lui. După douăzeci de ani s-a bucurat ca un copil când l-am invitat să jucăm tenis de masă. Nu uitase să servească şi încă ştia foarte bine cum să plaseze o minge…în ciuda faptului că juca mai mult şezând pe un scaun. Am văzut în ochii lui lacrimi de bucurie amestecate cu tristeţea din cuvintele pe care le repeta adesea cu obsesie… „nu ştiu cum au trecut ultimii douzeci de ani din viaţa mea”. Auzindu-l rostind de mai multe ori această afirmaţie mi-am adus aminte de cuvintele apostolului Iacov … „nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere”  ( Iacov 4.14)

Şi pentru că nu ştiţi ce aduce ziua de mâine, pentru că viaţa este precum un abur….preţuiţi clipele de azi, trăiţi-le frumos croind cărări drepte şi amintiri plăcute.

« va urma »

Reclame

Nu te teme…va veni o zi!

Au trecut aproape trei luni de la ultima postare pe această temă… Cu siguranţă că ai avut momente de teamă în zilele ce au trecut. Probabil şi acum te macină teama. Teama de ziua de mâine. Teama de faliment. Teama de boală. Teama de izolare. Teama de eşec. Teama de singurătate. Teama de oameni. Teama de situaţii. Teama de neputinţă. Habar nu am care-i teama ta…dar am un mesaj pentru tine… NU TE TEME…VA VENI O ZI CÂND ISUS VA REVENI…ŞI TEAMA TA NU VA MAI FI!