Ierihonul…

Ierihonul o cetate  ÎNTĂRITĂ şi ÎNCHISĂ. Aşa ne este descrisă cetatea  pe care Iosua şi poporul urma să o cucerească. Ziduri şi fortăreţe care din perspectivă militară erau greu de cucerit,  mai ales de „ o armata”  ca cea a poporului Israel. Porţi închise şi zăvorâte care nu permiteau  probabil nici unui şobolan să intre sau să iasă din cetate şi cu atât mai puţin unor oameni. Şi toată această stare din Ierihon era determinată de frica băştinaşilor cananiţi  la auzul  prezenţei în zonă a lui Iosua şi a poporului Israel.  Cam  acesta era peisajul de care a avut parte Iosua şi poporul când au poposit la poalele cetăţii Ierihon. Şi cu siguranţă că privind o asemenea scenă îşi puneau întrebări de genul… cum vom pătrunde noi în această cetate?…cum vom cuceri noi această cetate? . Din perspectivă umană nu aveau nici o şansă. Dar ei nu erau acolo de capul lor şi nici măcar ca urmare a unui plan făcut de ei. Ei erau în apropierea Ierihonului  pentru că Domnul îi promisese lui Iosua… «Iată, dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi. » ( Iosua 6.2). Asemenea cetăţii Ierihonului întâlnim şi noi adesea inimi întărite şi închise în carapacea păcatului. Sunt atât de ferecate că nu ai nici o şansă să ajungi la ele cu un cuvânt, cu o atitudine cu o invitaţie. Când înviţi posesorul unei asemenea inimi  să vină duminica la biserică… te izbeşti de un… nu …categoric. Când vorbeşti posesorului unei asemenea inimi despre Isus şi salvarea pe care El o aduce… îţi întoarce spatele şi te lasă vorbind singur. Şi probabil că într-un asemenea moment de panică îţi pui întrebări de genul… oare ce să mai spun unui asemenea om?… oare cum să mai vorbesc despre Isus unui asemenea om ?… oare nu cumva îmi pierd vremea?…n-ar fi mai bine să tac şi să-mi văd de treaba mea că oricum inima din faţa mea e un veritabil bloc de ghiaţă?. Nu…nu trebuie să te opreşti pentru că Domnul Isus ne-a dat fiecăruia un mandat: «Duceţi−vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură». ( Marcu 16.15) şi apostolul Pavel  îi spune lui Timotei « propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp» ( 2 Timotei 4.2) cu alte cuvinte … tu vorbeşte nu tăcea chiar dacă

«.. inima acestui norod s−a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi−au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu,….›» (Fapte 28.27)…şi să fie vindecaţi.

Ierihonul  o cetate ÎMPRESURATĂ şi ÎNCONJURATĂ. Aşa este starea ei zugrăvită în capitolul şase din cartea Iosua. Pe de-o parte se pare că era oştirea Domnului prezentă acolo înaintea lui Iosua  şi a poporului… împresurând cetatea. Deducem aceasta din întâlnirea surprinzătoare şi discuţia dintre Iosua şi Căpetenia Oştirii Domnului.  Lui Iosua i se cere să-şi scoată încălţămintea din picioare deoarece locul acela era unul sfânt. De ce era sfânt? Pentru că acolo era prezent Căpetenia Oştirii Domnului, Domnul Isus Christos în una din arătările Sale în perioada Vechiului Testament. Şi cu siguranţă că era prezentă oştirea Domnului, singura capabilă să sfărâme şi să înfrângă cetatea Ierihonului.  Era acolo Domnul cu oştirea Lui pregătiţi să dea Ierihonul  în mâinile lui Iosua şi a poporului Său. Pe de altă parte era acolo şi Iosua, cu poporul, cu o mână de oameni înarmaţi, cu preoţii ce sunau permanent din trâbiţe şi duceau Chivotul Legământului … un semn vizibil a prezenţei lui Dumnezeu. Iosua şi poporul aveau din partea Domnului o însărcinare clară. Ei aveau de înconjurat în linişte cetatea Ierihonului timp de şase zile, odată pe zi iar a şaptea zi de şapte ori. La cel de-al şaptelea înconjur din ziua a şaptea  trebuiau să strige.  Părea un ritual şi poate aşa era dintr-o anumită perspectivă. Dincolo de orice ritual era un act de ascultare şi încredere a poporului în Dumnezeu. Şi poporul trebuia să-şi facă slujba lui în timp ce Domnul şi-o făcea pe-a Lui. Astăzi noi suntem chemaţi să înconjurăm  inimile împietrite de păcat ale semenilor noştri. Să le înconjurăm cu rugăciunile noastre. Să le înconjurăm cu prezenţa noastră constantă.  Să le înconjurăm cu mărturia unor vieţi schimbate şi înnoite de Christos. Şi să facem lucrul acesta până când Christos va sfărâma aceste inimi. Nu ştim când şi nu ştim cum o va face Dumnezeu …dar un lucru ştim sigur că numai Dumnezeu poate convinge  un om de păcat, neprihănire şi adevăr. Numai Dumnezeu poate schimba o inimă. Numai Dumnezeu poate mântui. Dacă vrem ca inimile reci de piatră, împovărate de păcat să fie zdrobite… noi să ne facem treaba noastră şi aşteptăm ca Dumnezeu să zdrobească acea inimă şi s-o determine să capituleze. Fără lucrarea şi puterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt nici o inimă nu poate fi cucerită pentru Christos.

Ierihonul o cetate  ÎMPIETRITĂ şi ÎNCĂPĂŢÂNATĂ. Timp de şase zile , cu spaima în vine, au privit la un popor care mărşăluia împrejurul zidurilor Ierihonului. O perioadă de graţie pentru ei. Un timp în care ar fi putut să capituleze şi să se predea. Un timp în care ar fi putut  să evite, poate,  dezastrul ce urma pentru ei. N-au avut nici o iniţiativă şi nici o reacţie. Au continuat în încăpăânarea lor de-a se baricada în interiorul unor ziduri… care credeau ei că vor fi un scut de apărare în faţa invaziei poporului Israel. Au crezut că sunt pietre ce nu pot fi mutate din loc. Ceea ce este de remarcat,  este că în ciuda faptului că ştiau că Dumnezeu a dat Israelului deja ţara în stăpânire, inclusiv Ierihonul, au ţinut-o pe-a lor. Au crezut în invincibilitatea lor chiar dacă erau îngroziţi de prezenţa poporului Israel în imediata apropiere a zidurilor Ierihonului.  Asemenea celor din cetatea Ierihonului noi astăzi întâlnim inimi reci şi împietrite care nu au nici o reacţie la ce se întâmplă în jurul lor. Vedem  semeni de-ai noştri care nu sunt afectaţi de vieţile schimbate a celor dimprejurul lor. Ne întâlnim cu oameni care au văzut puterea lui Dumnezeu la lucru în familia lor, atunci când cineva a fost vindecat în mod miraculos şi cu toate acestea ei  continua să-şi trăiască viaţa cu încăpăţânare… departe de Dumnezeu. Este o realitate cu care ne confruntăm cu atât mai mult cu cât trăim într-o perioadă când  se împlinesc cuvintele  din Matei 24:12

 « Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.»

Este  o vreme ca cea descrisă de Ioan în prima epstolă în  2:18 «Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Anticrist, să ştiţi că acum s−au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. » Este vremea când duhul Anticristului împietreşte multe inimi şi le determină să trăiască cu încăpăţânare o viaţă scăldată în pofte şi-n păcat. Şi cu toate că trăim şi asemnenea momente, când vedem că în ciuda evidenţelor tot mai puţini oameni se întorc la Dumnezeu, noi trebuie să continuăm să propovăduim şi să spunem cu toată tăria că «Împărăţia cerurilor este aproape!» ( Matei 10:7)

Ierihonul o cetate ÎNVINSĂ şi ÎNDOLIATĂ. Aşa arăta Ierihonul  în a şaptea zi, după ce zidurilem ei au căzut şi Dumnezeu a dat-o în mâinile lui Iosua şi a poporului. În ciuda zidurilor fortificate, în ciuda unor porţi închise, când Dumnezeu a intervenit  Ierihonul a cunoscut înfrângerea. Oricât de tare s-ar fi ţinut ei, orice armată puternică ar fi pus în lupta împotriva poporului Domnului  finalul a fost unul singur: înfrângerea. Cu Dumnezeu nu te pui. El întotdeuana este Învingătorul.  Ierihonul nu a devenit numai o cetate învinsă ci şi una îndoliată. De ce? Pentru că porunca Domnului a fost : nimiciţi tot! A fost plânset. Au fost vaiete. O scenă de coşmar cu trupuri de bărbaţi, femei, tineri, copii sfârtecaţi şi omorâţi.  Erau atâţia morţi că n-a mai fost cine să-i plângă. Acesta este destinul celor ce nu cred în puterea şi lucrarea lui Dumnezeu. La finalul intervenţiei lui Dumnezeu şi a poporului pe locul cetăţii au rămas numai nişte ruine care să amintească peste generaţii  cum pedepseşte Dumnezeu păcatul. Scena aceasta… din păcate o putem vedea adesea şi-n zilele noastre. Pe de-o parte oameni care aud Evanghelia şi continuă să trăiască în păcat şi împietrire. Oameni care au parte de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în vieţile lor sau a celor din familia lor şi continuă să trăiască în necredinţă.  Oameni care văd puterea lucrării lui Dumnezeu în vieţile semenilor lor şi continuă  să-şi trăiască cu încăpăţânare viaţa păcătoasă, plecând din lumea aceasta tot nemântuiţi.  Nişte oameni morţi cu toate că-i vedem umblând printre noi. Despre ei Biblia spune că sunt nişte oameni căzuţi sub mânia lui Dumnezeu. «Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. » ( Romani 1.18). Pe de altă parte şi noi copiii lui Dumnezeu avem ceva de învăţat din această întâmplare. Aşa cum poporului Israel le-a cerut să nimicească tot, aşa ne cere şi nouă să omorâm lucrurile păcătoase din viaţa noastră. «De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. » ( Coloseni 3: 5). Şi această omorâre îmi este necesară mie şi ţie pentru că «Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce−i drept, am voinţa să fac binele, dar n−am puterea să−l fac. » ( Romani 7:18) . Probabil  că asemenea lui Pavel adesea eu şi cu tine strigăm « O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…? » ( Romani 7:24). Răspunsul e unul singur : Christos!

«Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m−a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci − lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere − Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într−o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace » ( Romani 8.1-6)

Ierihonul o cetate a ÎNDURĂRII . În această cetate efectiv măturată de pe faţa pământului, Dumnezeu s-a îndurat de curva Rahav şi familia ei. Când cetatea a căzut în mâinile poporului, Iosua a trimis cele două iscoade să scoată afară pe Rahav cu toată familia. Rahav şi familia ei au fost singurii supravieţuitori ai Ierihonului.  În ciuda faptului că era o femeie păcătoasă ea a beneficiat de îndurarea lui Dumnezeu pentru că s-a încrezut în El, salvând la momentul oportun cele două iscoade venite la Ierihon.  Ea a respectat întocmai înţelegerea cu iscoadele , beneficiind de har din partea lui Dumnezeu. Îndurarea lui Dumnezeu faţă de această femeie capătă o înţelegere mai largă atunci când o regăsim în lista genealogică a lui Isus Christos. Salvarea acestei  femei şi a familiei ei ne dezvăluie una din  enigmele lui Dumnezeu rostită de Pavel în  Romani 9:18  «Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. » La fel cum s-a îndurat în acea vreme de Rahav salvând-o din Ierihon, aşa se îndură azi de mulţi salvându-i din ghiarele celui rău, eliberându-i de păcat şi oferinddu-le viaţă veşnică. « Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. » ( Romani 9.16).  Apostolul Pavel ne ajută să înţelegem  că «măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne−a adus la viaţă împreună cu Cristos» (Efeseni 2:5). « Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu». ( Efeseni 2:8). Da! Noi astăzi putem mărturisi că am beneficiat de Harul lui Dumnezeu. «Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne−a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n−are pe Fiul lui Dumnezeu n−are viaţa. » ( 1 Ioan 5.11-12).  Putem afirma cu tărie că

«El ne−a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, »  ( Tit 3.5)

Aşa cum unii dintre noi am fost mântuiţi, să trăim cu nădejdea şi convingerea că şi cei pentru care ne rugăm zi de zi… pot beneficia de îndurarea lui Dumnezeu tot prin har şi prin credinţă. Aşadar … nu înceta să te rogi pentru toţi cei de care vrei să se îndure Dumnezeu.