Acan…

Un personaj care a fost în stare să nenorocească un întreg popor. Iosua îl întreabă direct pe Acan…” Pentru ce ne-ai nenorocit?” Ce s-a întâmplat în fapt? În atacul asupra Ierihonului Dumnezeu a cerut poporului „ să nimicească tot”. Din păcate pentru el şi pentru popor… Acan nu a luat aminte la această poruncă. A fost mult prea tentantă imaginea ce s-a derulat înaintea ochilor lui…aur, argint, haine de preţ. N-a putut trece nepăsător pe lângă această pradă.

Acan a văzut o haină frumoasă de Şinear, o placă de aur, două sute de sicli de argint. A văzut o haină la modă probabil în vremea aceea. O haină preţioasă la care s-a gândit că ar sta bine pe el. A văzut nişte bijuterii de aur. Şi cu siguranţă s-a gândit…wow ce cadou aş putea să-i fac nevestei de ziua ei cu placa asta de aur. Apoi a văzut nişte bani de argint şi probabil s-a gândit ce investiţie bună ar putea fi aceştia în timp. Ar fi mai sigur viitorul pentru el şi familia lui. Asemenea lui şi noi vedem împrejurul nostru lucruri pe care Dumnezeu doreşte să le nimicim în viaţa noastră. Vedem posibilitatea unei afaceri care ne-ar umple de bani dar e la limita legalităţii. Vedem o persoană care credem că ne-ar da mai multă satisfacţie decât iubita sau iubitul nostru. Vedem o ţară unde parcă ne-am realiza mai bine şi mai repede profesional mai ales dacă mergem singuri şi fără familie. Vedem o serie de lucruri  plăcute la privire, care ne îmbie să le apucăm. Adesea suntem într-o asemenea postură uitând că „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! „( Matei 6.22,23). Ce uşor aruncăm ochii pe orice.

Acan a poftit …ceea ce a văzut. A poftit haina de Şinear să o aibă în gardeorba lui. A poftit placa de aur să o pună în cutia de bijuterii a soţiei. A poftit cei 200 de sicli de argint să-i depună într-un fond de investiţii pentru zile negre. Şi pofta era atât de puternică că i-a fost imposibil să-i facă faţă. Nu se poate să le las aici. Nu se poate să nu profit de ocazia asta. Nu mă mai întâlnesc cu ocazia asta nicodată, că doar un singur atac avem asupra Ierihonului. Dar oare de ce îl judecăm aşa de aspru pe Acan… că nu suntem cu nimic mai breji pentru că „… fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.” ( Iacov 1.14). Ne face cineva o propunere pentru o afacere care să ne umple de bani. Imediat tentaţia începe să-şi facă jocul. Începem să gândim ce vom face cu milioanele de dolari sau euro şi nici că ne pasă de unde şi cum vor veni acei bani. Nici un moment nu ne punem problema că la mijloc s-ar putea să fie ceva neclar. Ne gâdnim doar la profit şi cum să intrăm în acea afacere. Sau poate întâlnim la noul loc de muncă o persoană care ne atrage privirile, ne impresionează prin prezenţă, comportament, gesturi, etc. Ne dă gata. Ni se par că vorbele acelei persoane sunt mai pline de aromă şi gesturile sunt mai senzuale. Începe să ne placă chipul acela şi ne dorim să fim în preajma acelei persoane. Începem să facem comparaţii cu persoana iubită pe care o avem acasă şi ni se pare că aceasta este mai bună. E posibil ca într-o zi să ne viziteze un prieten şi să ne spună că pleacă la muncă afară unde a găsit ceva mai profitabil. Numai că nu va putea să-şi ducă familia pentru că ar fi mult prea costisitor. După ce auzi oferta ţi se aprinde un gând…wow ce ocazie. Ce-ar fi să merg şi eu. Nici nu mai gândeşti că ai acasă o soţie, doi copii mici şi unul e pe drum. Ţi-e gândul numai la ce-ai putea să realizezi pentru familie mergând acolo la muncă, dar nici un moment nu te gândeşti că această poftă a ta poate afecta în mod dramatic, în timp, exact familia pe care tu spui că vrei s-o ajuţi. Adesea suntem şi noi expuşi unor asemenea ispite uitând că „…pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”( Iac 1:15) şi neţinând cont „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” ( 1 Ioan 2.16). Ce uşor cădem în capcana de a ne dori lucruri care mai devreme sau mai târziu ne vor nimici.

Acan a luat… ce a văzut şi a poftit.N-a stat deloc pe gânduri. Imi place haina asta de Şinear…o iau, că doar cine ar renunţa la o haină produsă de o casă de modă celebră. Îm place placa asta de aur şi o iau pentru că va sta mai bine la gâtul nevestei mele decât în visteria templului. Şi oricum la templu se va aduna mult aur şi argint. Era să şi uit …că vine ziua nevestei şi ce bine prinde placa asta de aur să i-o ofer cadou. Oho…şi cei 200 de sicli de argint nu trebuie lăsaţi. Cu ei o să-mi schimb nişte lucruri la cort, imediat ce mă aşez într-un loc stabil, aşa că îi iau . Şi uite aşa… ce-a văzut şi a poftit a luat…încălcând porunca lui Dumnezeu. Nici noi nu stăm mai bine cu pofta ochilor. Şi noi când punem ochii pe ceva nu ne mai scapă. Poate am pus ochii pe o afacere bună, unde se câştigă bine fără efort mare. E un fel de Caritas…unii pun şi alţii iau. Ce ne pasă cât de legală sau morală e afacerea. Nu ne pasă ce vindem sau ce tranzacţionăm, bani să iasă. Şi uite aşa intrăm în afaceri care ne fură mintea şi în final şi viaţa. Sau poate am pus ochii pe persoana de la noul loc de muncă. Ne place. Ajungem să ne dorim o relaţie cu acea persoană. Nu refuzăm nici un avans pe care ni-l face. Începem să ne întâlnim cu acea persoană, uitând că acasă ne aşteaptă o soţie tandră, un soţ iubitor, o prietenă devotată sau un prieten deosebit. Uneori auzim propuneri ale amicilor noştri… să mergem la muncă în străinătate. Nu mai stăm pe gânduri. Ne dăm demisia de la fabrica unde lucrăm pe bani mai puţini. Gata , plecăm spre acele zări unde ni se promite mult mai mult financiar, dar cu ce preţ? Cu preţul abandonării pentru o vreme a soţiei, a soţului, a copiilor care vor începe şi să uite chipul nostru. Şi poate şi mai grav de atât… după câţiva ani acolo, începem să uităm drumul spre casă şi spre familie. Suntem interesaţi doar de banii ce-i luăm şi uităm de cuvintele lui Pavel „… omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.” ( Coloseni 3.5). Ce uşor ne lipim de unele lucruri şi le luăm pentru că ni le dorim crezând că ele vor fi o binecuvântare …dar în realitate sunt blestemul legat de noi.

Acan a ascuns… ce-a văzut şi a poftit şi a luat. După ce s-a făcut stăpân peste lucrurile date spre nimicire, Acan a ascuns haina de Şinear, placa de aur şi cei două sute de sicli de argint în cortul familiei. I-a îngropat acolo să se asigure că vor rămâne doar în familie. I-a ascuns …probabil de frică că cineva îi va fura. Sau poate i-a ascuns de frică că va fi descoperit. Nu ştiu ce-o fi fost în capul lui dar a acţionat exact ca un hoţ şi ca un tâlhar… păcătuind. Uneori probabil că ne purtăm şi noi asemenea lui Acan.  Ne dăm seama că afacerea în care am intrat ne aduce bani dar ne poate crea şi probleme mai ales cu fiscul. Şi atunci începem să ascundem o parte din aceşti bani în conturile copiilor, nepoţilor, fraţilor sau părinţilor. Ne paşte falimentul moral şi financiar şi cu toate acestea uităm cuvintele înţeleptului… „ Aceasta este soarta tuturor celor lacomi de câştig, lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea. „ ( Proverbe 1:19) Ne aventurăm într-o relaţie amoroasă cu persona întâlnită la locul de muncă. Ne lăsăm duşi de val şi nici un semnal venit de la unii sau alţii nu ne schimbă decizia. Ba mai mult Cuvântul Domnului  „Luaţi seama, dar, în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinereţea lui!” ( Maleahi 2.15) nu mai are nici o relevanţă pentru noi. Ne dăm seama că în curând relaţia aceasta nu va mai fi una discretă şi atunci decidem să o ascundem, să ţinem această relaţie cât mai departe de ochii oamenilor uitând că „ Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni.” ( Proverbe 15.3)  şi că „…Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia acum nu−i eşti credincios, măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!”  ( Maleahi 2.14) .Am ajuns la locul de muncă mult visat din vestul Europei. Câştigăm bani dar suntem robi ai muncii. Trimitem câte ceva din ei şi acasă, că de aceea am plecat să ţinem familia. Pe ceilalţi îi păstrăm la ciorap cu gândul să-i înmulţim. Prin conjucturi nefericite intrăm în anturaje dubioase şi pentru a ne împlini visul ascundem faptul că suntem creştini. Trăim la fel ca ceilalţi, furăm la fel ca ceilalţi, minţim la fel ca ceilalalţi uitând cuvintele lui Pavel adresate lui Timotei „Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l−a înscris la oaste”. (2Timotei) 2:4. Ce uşor ascundem lucruri, relaţii, convingeri păcătoase…crezând că odată ascunse nimeni nu le va mai vedea şi uitând că „… Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” ( Eclesiastul 12.14). Ce rapid încercăm să ascundem păcate de ochii oamenilor…şi cum ne surpinde Dumnezeu adesea descoperindu-le în văzul tuturor.

Acan a plătit…pentru că a văzut, a poftit, a luat şi a ascuns. Poporul Israel a cunoscut înfrângerea datorită lui Acan. Dumnezeu a descoperit vinovatul. Sorţul a căzut pe Acan. N-a mai fost nici o şansă de pocăinţă pentru el pentru că nu şi-a mărturisit păcatul decât atunci când a fost descoperit. A fost executat el şi familia lui. Omorâţi cu pietre o întreagă familie pentru păcatul lui Acan. N-a scăpat fără să plătească. Nici noi nu vom scăpa fără să achităm nota de plată în urma păcatelor noastre ascunse deorece „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor”.( Romani 1.18)  Implicarea în afaceri dubioase probabil va aduce bani o vreme… până când Dumnezeu va folosi fiscul sau DNA-ul sau cine ştie ce altă metodă pentru a da pe faţă cine eşti. Ştii ce urmează? Falimentul şi implicit verdictul lui Dumnezeu „Din pricina păcatului lăcomiei lui, M−am mâniat şi l−am lovit” (Isaia 57:17). Implicarea într-o relaţie nepotrivită va produce satisfacţii emoţionale pentru o vreme. Dar când perdeaua va fi trasă… vei fi expus oprobiului public şi cine ştie dacă nu vei pierde ce-ai avut mai drag, un soţ, o soţie, un logodnic, o logodnică, un prieten drag sau o prietenă devotată. Şi în ziua în care te vei regăsi singur pe lume, poate într-un azil…părăsit de oamenii dragi şi de Dumnezeu… s-ar putea să spui printre dinţi „ N−a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nicio vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu.” (Psalmul 38:3). Ai plecat la muncă în străinătate să câştigi bani pentru familie. După o vreme Te-ai apucat de jocuri de noroc, te-ai bălăcit în distracţii, te-ai implicat în scandaluri şi lucruri dubioase.Te-ai lăsat dus de val şi ai crezut că acolo îţi poţi permite să te porţi oricum, să trăieşti oricum că doar cei din biserica ta nu te văd . Ai uitat ce zice Domnul „Căci ochii Mei sunt cu luare aminte la toate căile lor; ele nu sunt ascunse înaintea feţei Mele, şi nelegiuirea lor nu este ascunsă de privirile Mele.”( Ieremia 16:17). Ce naivi suntem să credem că nu există consecinţe pentru nelegiurile pe care le facem…şi ce tragedie trăim când Dumnezeu ne arde câte una cu nuiaua Lui.

În fiecare din noi zace un Acan. Uneori avem impresia că păcatele noastre ascunse nu vor vedea lumina zilei. Ce uşor trecem pe lângă cuvintele psalmistului „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.” ( Psalmul 90.8).  În faţa unei asemenea realităţi, să-l pironim pe crucea lui Christos pe Acan(ul) din noi, mărturisindu-ne păcatele cele ascunse şi împlinind provocarea apostolului Pavel „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi−vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” ( Romani 6.13)

Reclame

Ierihonul…

Ierihonul o cetate  ÎNTĂRITĂ şi ÎNCHISĂ. Aşa ne este descrisă cetatea  pe care Iosua şi poporul urma să o cucerească. Ziduri şi fortăreţe care din perspectivă militară erau greu de cucerit,  mai ales de „ o armata”  ca cea a poporului Israel. Porţi închise şi zăvorâte care nu permiteau  probabil nici unui şobolan să intre sau să iasă din cetate şi cu atât mai puţin unor oameni. Şi toată această stare din Ierihon era determinată de frica băştinaşilor cananiţi  la auzul  prezenţei în zonă a lui Iosua şi a poporului Israel.  Cam  acesta era peisajul de care a avut parte Iosua şi poporul când au poposit la poalele cetăţii Ierihon. Şi cu siguranţă că privind o asemenea scenă îşi puneau întrebări de genul… cum vom pătrunde noi în această cetate?…cum vom cuceri noi această cetate? . Din perspectivă umană nu aveau nici o şansă. Dar ei nu erau acolo de capul lor şi nici măcar ca urmare a unui plan făcut de ei. Ei erau în apropierea Ierihonului  pentru că Domnul îi promisese lui Iosua… «Iată, dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi. » ( Iosua 6.2). Asemenea cetăţii Ierihonului întâlnim şi noi adesea inimi întărite şi închise în carapacea păcatului. Sunt atât de ferecate că nu ai nici o şansă să ajungi la ele cu un cuvânt, cu o atitudine cu o invitaţie. Când înviţi posesorul unei asemenea inimi  să vină duminica la biserică… te izbeşti de un… nu …categoric. Când vorbeşti posesorului unei asemenea inimi despre Isus şi salvarea pe care El o aduce… îţi întoarce spatele şi te lasă vorbind singur. Şi probabil că într-un asemenea moment de panică îţi pui întrebări de genul… oare ce să mai spun unui asemenea om?… oare cum să mai vorbesc despre Isus unui asemenea om ?… oare nu cumva îmi pierd vremea?…n-ar fi mai bine să tac şi să-mi văd de treaba mea că oricum inima din faţa mea e un veritabil bloc de ghiaţă?. Nu…nu trebuie să te opreşti pentru că Domnul Isus ne-a dat fiecăruia un mandat: «Duceţi−vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură». ( Marcu 16.15) şi apostolul Pavel  îi spune lui Timotei « propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp» ( 2 Timotei 4.2) cu alte cuvinte … tu vorbeşte nu tăcea chiar dacă

«.. inima acestui norod s−a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi−au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu,….›» (Fapte 28.27)…şi să fie vindecaţi.

Ierihonul  o cetate ÎMPRESURATĂ şi ÎNCONJURATĂ. Aşa este starea ei zugrăvită în capitolul şase din cartea Iosua. Pe de-o parte se pare că era oştirea Domnului prezentă acolo înaintea lui Iosua  şi a poporului… împresurând cetatea. Deducem aceasta din întâlnirea surprinzătoare şi discuţia dintre Iosua şi Căpetenia Oştirii Domnului.  Lui Iosua i se cere să-şi scoată încălţămintea din picioare deoarece locul acela era unul sfânt. De ce era sfânt? Pentru că acolo era prezent Căpetenia Oştirii Domnului, Domnul Isus Christos în una din arătările Sale în perioada Vechiului Testament. Şi cu siguranţă că era prezentă oştirea Domnului, singura capabilă să sfărâme şi să înfrângă cetatea Ierihonului.  Era acolo Domnul cu oştirea Lui pregătiţi să dea Ierihonul  în mâinile lui Iosua şi a poporului Său. Pe de altă parte era acolo şi Iosua, cu poporul, cu o mână de oameni înarmaţi, cu preoţii ce sunau permanent din trâbiţe şi duceau Chivotul Legământului … un semn vizibil a prezenţei lui Dumnezeu. Iosua şi poporul aveau din partea Domnului o însărcinare clară. Ei aveau de înconjurat în linişte cetatea Ierihonului timp de şase zile, odată pe zi iar a şaptea zi de şapte ori. La cel de-al şaptelea înconjur din ziua a şaptea  trebuiau să strige.  Părea un ritual şi poate aşa era dintr-o anumită perspectivă. Dincolo de orice ritual era un act de ascultare şi încredere a poporului în Dumnezeu. Şi poporul trebuia să-şi facă slujba lui în timp ce Domnul şi-o făcea pe-a Lui. Astăzi noi suntem chemaţi să înconjurăm  inimile împietrite de păcat ale semenilor noştri. Să le înconjurăm cu rugăciunile noastre. Să le înconjurăm cu prezenţa noastră constantă.  Să le înconjurăm cu mărturia unor vieţi schimbate şi înnoite de Christos. Şi să facem lucrul acesta până când Christos va sfărâma aceste inimi. Nu ştim când şi nu ştim cum o va face Dumnezeu …dar un lucru ştim sigur că numai Dumnezeu poate convinge  un om de păcat, neprihănire şi adevăr. Numai Dumnezeu poate schimba o inimă. Numai Dumnezeu poate mântui. Dacă vrem ca inimile reci de piatră, împovărate de păcat să fie zdrobite… noi să ne facem treaba noastră şi aşteptăm ca Dumnezeu să zdrobească acea inimă şi s-o determine să capituleze. Fără lucrarea şi puterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt nici o inimă nu poate fi cucerită pentru Christos.

Ierihonul o cetate  ÎMPIETRITĂ şi ÎNCĂPĂŢÂNATĂ. Timp de şase zile , cu spaima în vine, au privit la un popor care mărşăluia împrejurul zidurilor Ierihonului. O perioadă de graţie pentru ei. Un timp în care ar fi putut să capituleze şi să se predea. Un timp în care ar fi putut  să evite, poate,  dezastrul ce urma pentru ei. N-au avut nici o iniţiativă şi nici o reacţie. Au continuat în încăpăânarea lor de-a se baricada în interiorul unor ziduri… care credeau ei că vor fi un scut de apărare în faţa invaziei poporului Israel. Au crezut că sunt pietre ce nu pot fi mutate din loc. Ceea ce este de remarcat,  este că în ciuda faptului că ştiau că Dumnezeu a dat Israelului deja ţara în stăpânire, inclusiv Ierihonul, au ţinut-o pe-a lor. Au crezut în invincibilitatea lor chiar dacă erau îngroziţi de prezenţa poporului Israel în imediata apropiere a zidurilor Ierihonului.  Asemenea celor din cetatea Ierihonului noi astăzi întâlnim inimi reci şi împietrite care nu au nici o reacţie la ce se întâmplă în jurul lor. Vedem  semeni de-ai noştri care nu sunt afectaţi de vieţile schimbate a celor dimprejurul lor. Ne întâlnim cu oameni care au văzut puterea lui Dumnezeu la lucru în familia lor, atunci când cineva a fost vindecat în mod miraculos şi cu toate acestea ei  continua să-şi trăiască viaţa cu încăpăţânare… departe de Dumnezeu. Este o realitate cu care ne confruntăm cu atât mai mult cu cât trăim într-o perioadă când  se împlinesc cuvintele  din Matei 24:12

 « Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci

Este  o vreme ca cea descrisă de Ioan în prima epstolă în  2:18 «Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Anticrist, să ştiţi că acum s−au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. » Este vremea când duhul Anticristului împietreşte multe inimi şi le determină să trăiască cu încăpăţânare o viaţă scăldată în pofte şi-n păcat. Şi cu toate că trăim şi asemnenea momente, când vedem că în ciuda evidenţelor tot mai puţini oameni se întorc la Dumnezeu, noi trebuie să continuăm să propovăduim şi să spunem cu toată tăria că «Împărăţia cerurilor este aproape!» ( Matei 10:7)

Ierihonul o cetate ÎNVINSĂ şi ÎNDOLIATĂ. Aşa arăta Ierihonul  în a şaptea zi, după ce zidurilem ei au căzut şi Dumnezeu a dat-o în mâinile lui Iosua şi a poporului. În ciuda zidurilor fortificate, în ciuda unor porţi închise, când Dumnezeu a intervenit  Ierihonul a cunoscut înfrângerea. Oricât de tare s-ar fi ţinut ei, orice armată puternică ar fi pus în lupta împotriva poporului Domnului  finalul a fost unul singur: înfrângerea. Cu Dumnezeu nu te pui. El întotdeuana este Învingătorul.  Ierihonul nu a devenit numai o cetate învinsă ci şi una îndoliată. De ce? Pentru că porunca Domnului a fost : nimiciţi tot! A fost plânset. Au fost vaiete. O scenă de coşmar cu trupuri de bărbaţi, femei, tineri, copii sfârtecaţi şi omorâţi.  Erau atâţia morţi că n-a mai fost cine să-i plângă. Acesta este destinul celor ce nu cred în puterea şi lucrarea lui Dumnezeu. La finalul intervenţiei lui Dumnezeu şi a poporului pe locul cetăţii au rămas numai nişte ruine care să amintească peste generaţii  cum pedepseşte Dumnezeu păcatul. Scena aceasta… din păcate o putem vedea adesea şi-n zilele noastre. Pe de-o parte oameni care aud Evanghelia şi continuă să trăiască în păcat şi împietrire. Oameni care au parte de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în vieţile lor sau a celor din familia lor şi continuă să trăiască în necredinţă.  Oameni care văd puterea lucrării lui Dumnezeu în vieţile semenilor lor şi continuă  să-şi trăiască cu încăpăţânare viaţa păcătoasă, plecând din lumea aceasta tot nemântuiţi.  Nişte oameni morţi cu toate că-i vedem umblând printre noi. Despre ei Biblia spune că sunt nişte oameni căzuţi sub mânia lui Dumnezeu. «Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. » ( Romani 1.18). Pe de altă parte şi noi copiii lui Dumnezeu avem ceva de învăţat din această întâmplare. Aşa cum poporului Israel le-a cerut să nimicească tot, aşa ne cere şi nouă să omorâm lucrurile păcătoase din viaţa noastră. «De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. » ( Coloseni 3: 5). Şi această omorâre îmi este necesară mie şi ţie pentru că «Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce−i drept, am voinţa să fac binele, dar n−am puterea să−l fac. » ( Romani 7:18) . Probabil  că asemenea lui Pavel adesea eu şi cu tine strigăm « O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…? » ( Romani 7:24). Răspunsul e unul singur : Christos!

«Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m−a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci − lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere − Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într−o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace » ( Romani 8.1-6)

Ierihonul o cetate a ÎNDURĂRII . În această cetate efectiv măturată de pe faţa pământului, Dumnezeu s-a îndurat de curva Rahav şi familia ei. Când cetatea a căzut în mâinile poporului, Iosua a trimis cele două iscoade să scoată afară pe Rahav cu toată familia. Rahav şi familia ei au fost singurii supravieţuitori ai Ierihonului.  În ciuda faptului că era o femeie păcătoasă ea a beneficiat de îndurarea lui Dumnezeu pentru că s-a încrezut în El, salvând la momentul oportun cele două iscoade venite la Ierihon.  Ea a respectat întocmai înţelegerea cu iscoadele , beneficiind de har din partea lui Dumnezeu. Îndurarea lui Dumnezeu faţă de această femeie capătă o înţelegere mai largă atunci când o regăsim în lista genealogică a lui Isus Christos. Salvarea acestei  femei şi a familiei ei ne dezvăluie una din  enigmele lui Dumnezeu rostită de Pavel în  Romani 9:18  «Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. » La fel cum s-a îndurat în acea vreme de Rahav salvând-o din Ierihon, aşa se îndură azi de mulţi salvându-i din ghiarele celui rău, eliberându-i de păcat şi oferinddu-le viaţă veşnică. « Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. » ( Romani 9.16).  Apostolul Pavel ne ajută să înţelegem  că «măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne−a adus la viaţă împreună cu Cristos» (Efeseni 2:5). « Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu». ( Efeseni 2:8). Da! Noi astăzi putem mărturisi că am beneficiat de Harul lui Dumnezeu. «Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne−a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n−are pe Fiul lui Dumnezeu n−are viaţa. » ( 1 Ioan 5.11-12).  Putem afirma cu tărie că

«El ne−a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, »  ( Tit 3.5)

Aşa cum unii dintre noi am fost mântuiţi, să trăim cu nădejdea şi convingerea că şi cei pentru care ne rugăm zi de zi… pot beneficia de îndurarea lui Dumnezeu tot prin har şi prin credinţă. Aşadar … nu înceta să te rogi pentru toţi cei de care vrei să se îndure Dumnezeu.

Paştele…

11149269_754962417954407_3209076361918455537_n

(Poză preluată de pe :https://www.facebook.com/pages/Biserica-Baptista-Speranta/749782908472358?fref=photo)

Israelul a trecut Iordanul şi a ajuns la Ghilgal în ţara promisă de Dumnezeu ca moştenire.  Ajunşi  în ţara unde curge lapte şi miere Iosua şi poporul îşi aduc aminte de cuvintele lui Moise:  «Când te va duce Domnul în ţara canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, heviţilor şi iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi−o va da, ţară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta: Timp de şapte zile, să mănânci azime; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului » ( Exod 13.5,6). Sosise  momentul  să sărbătorească PAŞTELE.

Acest moment începea cu PREGĂTIREA pentru sărbătoare.  Când Dumnezeu  a instituit această sărbătoare pe vremea lui Moise şi Aaron, poporul trebuia ca în prealalbil să se pregătească  pentru ea. Fiecare familie trebuia să ia din turmă sau să cumpere un miel de parte bărbătească, de un an şi  fără cusur pe care urma să-l jertfească în ziua a paisprezecea a lunii întâi. Cu sângele lui, pragul de sus şi stâlpii uşii trebuiau unşi. În noaptea aceea trebuiau să mănânce toată carnea acelui miel friptă şi garnisită cu azime şi verdeţuri amare. După 40 de ani Iosua face şi el o pregătire pentru sărbătoarea de paşti. Ia toţi bărbaţii de parte bărbătească  şi îi taie împrejur pregătindu-i  în acest fel pentru sărbătoare. Tăierea împrejur era semnul legământului dintre Dumnezeu şi popor, un semn care arăta că Israelul aparţine Domnului. Numai un popor care aparţine Domnului  putea sărbătorii paştele. Apostolul Pavel  în Romani capitolul 4 ne ajută să înţelegm că această tăiere împrejur era în fapt o pecete a neprihănirii pe care Dumnezeu o punea peste cei din popor, certificând prin aceasta că fărădelegile sunt iertate şi păcatele sunt acoperite. Numai un om cu fărădelegile iertate şi păcatele acoperite se putea apropia de o asemnea sărbătoare. Şi noi poporul Domnului răscumpărat prin Jertfa lui Christos ne pregătim să sărbătorim paştele. Mielul a fost jertfit odată pentru totdeauna în urmă cu mai bine de 2015 de ani pe Golgota. Apsotolul Pavel  ne reaminteşte nouă că «În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Cristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti»  ( Coloseni 2.11) şi ne atrage atenţia că noi «  În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său » ( Efeseni 1.7) . Aşadar noi, născuţi din nou din apă şi din Duh, socotiţi neprihăniţi  în şi prin Christos trebuie să ne pregătim inimile şi trupurile pentru celebrarea acestei sărbători.

Sărbătorirea paştelor impunea o PRIVIRE în trecut. Şi privind spre trecut  în urechile poporului răsunau cuvintele lui Moise : «Aduceţi−vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v−a scos Domnul de acolo… » ( Exod 13.3). Când se uitau în urmă la trecutul poporului,  înaintea lor se înfăţişa acea scenă a ieşirii lor din Egipt …într-o noapte când îngerul morţii a făcut ravagii printre toţi întâii născuţi ai egiptenilor. A fost momentul  când au lăsat în Egipt un trecut de 400 de ani… pornind spre ţara promisă. Trecutul în Egipt pentru popor însemna amintirea zilelor de robie… când li se cerea să facă tot mai multe cărămizi. Işi aminteau cu siguranţă de fiecare zi de trudă, de toate ameninţările la care au trebuit să facă faţă. Şi probabil că cei intraţi în ţara promisă îşi aminteau şi de anii de rătăcire prin pustie chiar dacă asta nu ţinea de aminirea poruncită . Pentru că şi noi suntem în pragul sărbătorii de paşti se impune să privim în trecut. Privind în trecut cu siguranţă vedem trei scene. În prima scenă ne vedem pe noi, umblând bezmetici şi împovăraţi de păcatele şi neputinţele noastre. Ne vedem pe noi beţivii, mincinoşii, hoţii, curvarii, criminalii care trăiam fără nici o speranţă fiind sortiţi morţii veşnice. În cea de-a doua scenă vedem un drum al calvarului pe care urca cu o cruce în spate Isus – Fiul lui Dumnezeu, însoţit de-o ceată de batjocoritori… bătut, scuipat , hulit. Vedem în faţa noastră  un om  despre care profetul Isaia spunea: «Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L−am băgat în seamă.Totuşi El suferinţele noastre le−a purtat, şi durerile noastre le−a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. » ( Isaia 53.3-6). Acest OM dispreţuit  a fost urcat pe-o cruce şi încărcat de păcatele noastre a sfârşit  strigând „ S-a isprăvit  !” A fost momentul  unui nou început pentru noi. Pentru că Isus  n-a rămas în mormânt ci a înviat, zdrobind boldul morţii. Cea de-a treia scenă aduce înaintea noastră  o întâlnire…întâlnirea dintre noi păcătoşii şi Christos. O întâlnire care a făcut din noi păcătoşii nişte făpturi noi , o întâlnire care ne aduce aminte de vorbele lui Pavel «Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s−au dus: iată că toate lucrurile s−au făcut noi. » ( 2 Corinteni 5:17). Este scena care ne reaminteşte fiecăruia că  «În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m−a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. » ( Romani 8:2)

La paşti poporul  îşi aducea aminte de PUTEREA care i-a eliberat din robia egipteană. Dar oare ce putere i-a putut smulge din mâna faronului egiptean?  În Exodul  2.23-25 găsim răspunsul.  «După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s−au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi−a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei. » Dumnezeu Atotputernic i-a scos din Egipt cu mână tare. Şi Moise cel pe care Dumnezeu l-a folosit ca să scoată poporul din Egipt atunci când pune temelia acestei sărbători afirmă: «Aduceţi−vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v−a scos Domnul de acolo» ( Exodul 13.3). Dacă n-ar fi fost Dumnezeu de partea lor probabil că ar fi putrezit acolo în Egipt şi nimeni n-ar mai fi auzit de ei. Dar puterea lui Dumnezeu i-a eliberat de sub jugul robiei şi a morţii. În pragul sărbătorii de paşti şi noi ar trebui să ne amintim ce putere ne-a eliberat de sub jugul păcatului şi a morţii dându-ne viaţă. Evanghelistul Ioan  spune : «Dumnezeu ne−a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său» ( 1 Ioan 5.11). Această sărbătoare inevitabil trebuie să ne aducă aminte fiecăruia dintre noi că «El ne−a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne−a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui» ( Coloseni 1.13). E un moment în care privirile noastre se îndreaptă spre Dumnezeu  care ne-a hăruit cu darul mântuirii în Christos. Ba mai mult este momentul să recunoaştem şi noi că  «Dumnezeiasca Lui putere ne−a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne−a chemat prin slava şi puterea Lui,” ( 2 Petru 1.3). Această sărbătoare ne umple de speranţa că … «Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa » ( 1 Corinteni 6.14). Să trăim şi această sărbătoare de paşti cu nădejdea învierii noastre la vremea hotărâtă de El, Acela care are toată puterea în cer şi pe pământ.

Paştele  este sărbătoarea POMENIRII peste veacuri a lucrării lui Dumnezeu  în viaţa poporului Său. La fiecare sărbătoare de paşti trebuia spus copiilor, adică generaţiei ce urma, ce lucrare extraordinară a făcut cu Dumnezeu cu poporul. Cum l-a purtat în anii pribegiei egiptene. Cum i-a scos din acea cruntă robie. Mai mult decât atât, pomenirea aceasta trebuia să fie  «ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta; căci cu mână puternică te−a scos Domnul din Egipt. Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an»  (Exodul 13.9,10). Odată pe an trebuia ţinută această sărbătoare şi pomenită lucrarea făcută de Dumnezeu cu poporul Său. Şi noi sărbătorim anual paştele. Ne aducem aminte şi pomenim despre lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în Christos. Ne aducem aminte cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu …că l-a dat pe Unicul Fiu  să plătească pentru păcatele noastre  şi prin credinţa în El să devenim posesori ai vieţii veşnice. Ne aducem aminte şi pomenim de ultimul paşte sărbătorit de Christos cu ucenicii Lui. Ne aducem aminte de cuvintele lui Isus … «Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: Luaţi paharul acesta şi împărţiţi−l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt−o şi le−a dat−o, zicând: Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. » ( Luca 22.15-19). Fiecare Cină a Domnului la care participăm trebuie să fie o pomenire a morţii şi învierii lui Christos. Fiecare zi pe care o trăim trebuie să fie o pomenire a harului de care Dumnezeu ne-a făcut parte. Fără Harul Lui ….astăzi n-ar fi un paşte pentru noi şi n-am putea privi în perspectivă veşnicia.

PRĂZNUIREA sărbătorii trebuia făcută  după o  rânduială. Poporul trebuia să sărbătorească  timp de şapte zile. Prăznuirea începea cu o adunare de sărbătoare sfântă. Din cea dintâi zi trebuia să mănânce azime… deoarece mâncarea cu aluat, mâncare dospită nu era îngăduit să o mănânce. Interesant că la paştele sărbătorit pentru întâia oară pe teritoriul ţării promise, de a doua zi împreună cu azime ei mănâncă şi boabe prăjite din grâul ţării promise. Prăznuirea se încheia cu o altă adunare sfântă de sărbătoare. Adunarea de sărbătoare sfântă era în cinstea lui Dumnezeu. Prăznuirea paştelor avea o rânduială pe care poporul trebuia s-o respecte. Şi noi suntem chemaţi să prăznuim paştele printr-o închinare şi-o sărbătoare sfântă.  În primul rând suntem provocaţi de apostolul Pavel   să face ceva. Ce să facem ca să putem prăznui aşa cum se cuvine paştele ? «Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit. » ( 1 Corinteni 5.7). Cu alte cuvinte prăznuirea sărbătorii înseamnă sfinţirea noastră. Să ne sfinţim de dragul Mielului jertfit.  Şi sfinţirea este posibilă atunci când împlinim ce spune psalmistul : «veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! » ( Psalmul 95.6). Într-o asemenea atitudine… închinarea noastră devine o prăznuire binecuvântată a paştelor. În al doilea rând suntem provocaţi să ne închinăm cântând Domnului o cântare nouă.  Cum este această cântare nouă? E asemenea cântării fredonată de cele patru fături vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni în faţa Mielului  … «Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să−i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ! » ( Apocalipsa 5.9-10). De ce o cântare nouă? Pentru că „«Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda! » (Apocalipsa 5.12).  La o asemenea prăznuire suntem invitaţi  la fiecare sărbătoare de paşti. Să nu uităm nicio clipă că  «A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului…(trebuie să Îi)  fie…(adusă)… lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! » ( Apocalipsa 5.13) .Amin!

Dispreţuit…

pasti2015_rom1

Dispreţuit şi părăsit de oameni

Un Astru s-a ivit din nemurire,

Iar raza Lui – Lumină şi splendoare

S-a revărsat în taină peste omenire.

Om al durerii…pogorât din Slavă

Încorporând în El – Viaţă şi Cuvânt,

Obişnuit cu suferinţa oarbă

A presărat în inimi – Duh Sfânt.

Noi priveam la El ca la un monstru

Dispreţuindu-L, împingându-L în uitare,

Noi adoram figuri fără viaţă,

Pe lângă El – goneam cu nepăsare.

El…suferinţele noastre le-a purtat,

Zdrobit …plângea durerea muribundă,

Noi am crezut că-i pedepsit de Dumnezeu

Să străbată-n agonie…nebuna lumii undă.

Dar El era străpuns de-al nost păcat,

Crucificat pe culmea de ocară,

Isus …hulit, bătut, zdrobit,

A îngropat în moarte…cruda lumii povară.

Suprema-I jertfă ne-a adus pace,

Înlănţuindu-ne în Dragostea sublimă,

În rănile Lui s-a stins trecutul,

Şi-ele-i gravat  viitorul în lumină.

O…muribunzilor în existenţă,

Lumina Lumii …vă-nconjoară cu iubire,

Glorificaţi cu toţi  Suprema raţiune,

Ea vă oferă belşug etern – Nemurire.

Floriile…

DSCN4019

 

Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!” (Marcu 11.8-10)
DSCN4009

Pietrele…de aducere aminte

După ce poporul  Israel a păşit într-un mod miraculos prin Iordan în ţara făgăduită …Dumnezeu i-a cerut lui Iosua să PORUNCEASCĂ câte unui bărbat din fiecare seminţie să ia din albia râului o piatră de aducere aminte. Ceva ce să le amintească  de minunea trecerii Iordanului. Ceva ce să le amintească de Dumnezeu şi de purtarea Lui de grijă într-un moment important din viaţa lor. La fel ca poporul Israel noi care facem parte din poporul Domnului, răscumpărat prin Jertfa lui Christos, suntem provocaţi  să luăm pietre de aducere aminte din locurile, stările, situaţiile, momentele  în care Dumnezeu face lucruri minunate pentru  noi şi cu noi. Aducerea aminte a minunilor săvârşite de Dumnezeu în vieţile noastre frânge uitarea şi ne proiectează paşii viitorului în lumina experienţelor trecutului.

După ce au luat pietrele de aducere aminte …trebuiau să POARTE aceste pietre cu ei până la locul primului popas. Purtarea acestor pietre pe parcursul călătoriei lor până la Ghilgal era o poruncă. Purtarea acestor pietre de aducere aminte le ţinea proaspătă în memorie minunea săvârşită de Dumnezeu la trecerea Iordanului. Purtarea acestor pietre de aducere aminte le dădea un imbold de a păşi spre un alt moment al experienţei cu Dumnezeu. La fel ca ei şi noi cei din poporul Domnului  trebuie să purtăm cu noi aceste pietre de aducere aminte. Ele ne vor aminti mereu de bunătatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne vor reaminti mereu de un Dumnezeu drept care ne iubeşte pe noi dar nu iubeşte fărădelegile noastre. Ele ne vor aminti mereu de intervenţia Lui Dumnezeu pentru noi. Pietrele de aducere aminte din viaţa noastră  trebuiesc fixate în piroane pe crucea vieţii noastre…pe care o purtăm pe calea către cer. Pietrele de aducere aminte …sunt podoabele de preţ pe care să le păstrăm cu sfinţenie pe parcursul călătoriei noastre. Ele vor spune mereu ce mare Dumnezeu avem.

După ce au purtat cu ei pietrele de aducere aminte…trebuiau să POPOSEASCĂ la marginea de est a Ierihonului, la locul numit Ghilgal. Era primul popas după minunea trecerii Iordanului şi înaintea minunii de la Ierihon. Era locul unde poporul trebuia să se oprească , să se odihnească şi să se pregătească pentru o nouă intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu . Era locul unde poporul trebuia să facă ceva  în cinstea lui Dumnezeu cu pietrele de aducere aminte…să celebreze! La fel ca ca ei şi noi cei din poporul Domnului, răscumpărat prin Jertfa Lui Christos, după ce experimentăm minuni cu Dumnezeu… trebuie să ne oprim. Este momentul să ne liniştim, să ne odihnim  şi să celebrăm.  Este momentul să Îi mulţumim Lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi să ne pregătim pentru următoarea experinţă. După o vindecare miraculoasă ,  minune pe care Dumnezeu o face uneori  în viaţa noastră, trebuie să ne ne oprim şi să-L onorăm pe El pentru sănătatea redată.  În umblarea cu Dumnezeu, prin minunile pregătite de El …sunt locuri în care trebuie să ne oprim, să ne odihnim  şi să privim la trecut pentru ca să putem apoi păşi cu încredere prin evenimentele viitorului.

După ce au ajuns  ei cu pietrele de aducere aminte la locul de poposire…trebuiau să PUNĂ aceste pietre acolo pentru totdeauna. La Ghilgal poporul trebuia să prăvălească aceste pietre ca un semn de aducere aminte peste generaţii. Acolo la Ghilgal aceste pietre trebuiau să devină un monument care să arate spre Iordan şi miracolul trecerii lui pe uscat, într-o vreme când apele erau învolburate şi dădeau peste maluri. Acolo la Ghilgal povara acestor pietre trebuia luată de pe umerii lor şi aşezată într-un obiect al mărturiei peste veacuri.  La fel ca cei din poporul Israel şi noi cei din poporul Domnului  suntem provocaţi să avem un moment când punem pietrele de aducere aminte din călătoria noastră în albumul istoriei noastre şi le păstrăm acolo. Pietrele noastre de aducere aminte sunt momente care vorbesc despre Dumnezeu nostru care ne-a onorat cu prezenţa şi purtarea Lui de grijă în clipe fericite cât şi în clipe de încercare.  Ele ne vor aduce mereu aminte de momentul întâlnirii cu Christos, de clipa întâlnirii cu acea persoană ce ne-a devenit partener de viaţă, de momentul naşterii copiilor, de clipa în care şi-au luat zborul din familie, etc… Mai jos am aşezat şi eu  o piatră de aducere aminte din 3 Aprilie 2015, o poză de la căsătoria civilă a Emei cu  Kevin. Este o piatră de aducere aminte cu cele două fete cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat  …Rebeca şi Ema. Este o piatră care ne aduce mereu aminte că Dumnezeu prin ele ne-a binecuvântat şi cu doi băieţi extraordinari…Ciprian şi Kevin. Este o piatră care ne aduce aminte de momentele frumoase şi de momentele grele prin care am trecut împreună cu ele. Este o piatră de aducere aminte pe care atunci când o privim …adesea ne umple obrazul cu lacrimi de bucurie.

DSCN0644[1]

 

După ce au pus aceste pietre la Ghilgal ca semn de aducere aminte în mijlocul lor…cei din poporul Israel trebuiau să POVESTEASCĂ copiilor lor despre lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul la Iordan. Copiii copiilor lor când se vor uita la acele pietre de aducere aminte şi vor întreba ce semnificaţie au ele…să afle  că fac parte dintr-un popor a cărui Dumnezeu este Măreţ şi Puternic , care pe părinţii lor i-a trecut Iordanul printr-o minune.  Ei trebuiau să înveţe că Iehova  este singurul Dumnezeu adevărat, capabil să facă minuni. Copiii lor trebuiau să ştie ce Dumnezeu au. La fel ca ei şi noi cei din poporul Domnului, răscumpăraţi prin Jertfa lui Christos,  trebuie să povestim copiilor noştri despre lucrările minunate pe care Dumnezeu le-a făcut în mijlocul nostru. Când copiii şi nepoţii noştri vor privi pietrele de aducere aminte lăsate de noi la Gligalul nostru printr-o poză, o imagine, o poveste, un obiect, o mărturie, o lucrare…să-şi dorească să ştie ce s-a întâmplat şi cine-i Dumnezeul din spatele acelor pietre. Să povestim copiilor noştri minunea purtării de grijă a lui Dumnezeu în perioadele grele din viaţă. Să povestim minunea prin care Dumnezeu ne-a salvat dintr-o boală , un accident sau un faliment.  Să nu uităm să le povestim cum Dumnezeu a făcut din noi oameni păcătoşi şi pierduţi nişte oameni noi , transformaţi şi mântuiţi. Să-i motivăm la rândul lor să spună copiilor lor, nepoţilor, strănepoţilor despre pietrele de aducere aminte ale părinţilor lor pentru ca „… toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică…” ( Iosua 4.24) şi ei să se teamă de Domnul Dumnezeul nostru!